avantsolstice

Înaintea solstițiului de vară din 2011, ființele se schimbă unele în altele. Bărbații în femei, animalele în zâne, plantele în sfinți, femeile în dansatoare de iarbă. Tot acum, unii poeți încep să plece din zonele lor, spre deosebire de restul timpului când stau undeva, ca niște fiare sclipitoare și tăcute care stăpânesc firele de argint ale lumii. Alții, mai lunari de felul lor, stau adormiți de tot de strălucirile cerului, visându-se în câmpii nesfârșite, pline de flori galbene. Mai sunt și cei care rămân în orașe, adăpostiți în haine aspre și colorate, strecurându-se printre tramvaie și platani în căutare de libertate și semne. Aerul nu știe acum ce să facă: să se miște sau să rămână aici. Cu mirosul de tei cu tot, cu asfaltul cald care păstrează toți pașii trecătorilor amețiți, orașul pare un fel de acvariu. De aerariu. De aici, visele încep să iasă și acoperă ca o ceață tot pământul. Toți îmbracă o haină de apă.

_____________________________________________________________________________________________________

image source:

1. http://acbalsmoon.blogspot.com/

2. http://www.zedge.net/wallpapers/4838072/water-clothes-wallpaper/

pe gânduri… (…le altcuiva)

Q. SEPTIMII FLORENTIS TERTVLLIANI CARTHAGINENSIS AD UXOREM LIBER PRIMUS



I. [1] Dignum duxi, dilectissime mihi in Domino conserua, quid tibi sectandum sit post discessum de saeculo meum, si prior te fuero uocatus, iam hinc prouidere, ut prouisum obserues, mandare fidei tuae.

(http://www.thelatinlibrary.com/tertullian/tertullian.uxor1.shtml)

Splendor – despre o carte, de la depărtare***

Am învățat să scriu greu, percepând scrisul în primul rând ca pe un gest specific uman, ca și spălatul pe mâini, băutul cafelei sau căsătoria. Am început să scriu această carte singur, cu un sens intim-utilitar, știind că odată cu ea, duc la capăt o experiență uneori supărător de personală. Am continuat-o cu celalalt autor, care mă cunoaște cel mai bine și cunoaște mecanismele imposibil de narat care au determinat această proză, ca și întâlnirea noastră. E o carte scrisă de doi autori, pentru că eu cred și noi credem că sunt lucruri care nu se pot spune decât așa, cu două voci, care se vor ascultate simultan, fără a crea nicio confuzie. A început ca un jurnal de vise, brusc, pe o perioadă foarte exactă și niciodată reluat în altă formă sau circumstanță. Nu am vrut un construct cultural și livresc, cred și acum că oamenii care iau contact cu experiența poetică nu mai au timp de așa ceva. Pentru că viața lor are alte resorturi, corpul lor își regăsește alte potențialuri. Simbolurile, miturile, imaginile recognoscibile nu intervin decât pentru că, la un moment dat, au marcat traseul nostru personal.

Este o carte care trece prin șapte tonalități diferite, pentru că și noi suntem mereu diferiți, iar asta nu ne împiedică să ne vedem mai departe, pe cât de coerent posibil, de drumul interior și exterior. Ea propune, literar vorbind, o platformă de comunicare între toate genurile literare posibile și o teorie: că în orice moment, necesitatea interioară îți poate prietenește dicta o altă voce și implicit o altă formă de scris. În același timp, susține existența reală a unei dimensiuni (a câta, oare?) a lumii noastre, care este dimensiunea poetică. Care are exigențele, probele, realizările și ambiguitățile ei.

Nu știu dacă asta s-a mai făcut cu o astfel de miză, cu un astfel de spirit. Asemănări, sigur, se pot oricând detecta. Dar am motive să cred că lumea noastră se depărtează tot mai mult de identitatea ei reală. Întoarcerile sunt infernale, grele, dureroase, deranjante, plictisitoare. Dar posibile. Am vorbit în Splendor despre toate acestea, despre o finalitate a unei opere personale care, până la urmă, suntem tot noi. Despre încrederea în poezie ca eliberare. Îmi vine să spun, deși nu e nicio legătură, fără ortografie, fără stil și chiar fără caligrafie.

De aceea cred că e un curaj maxim faptul că o editură a fost de acord să publice așa ceva. Cred, la fel, că este dificil faptul că un poet, Ruxandra Cesereanu, și-a asumat stalkerizarea unei colecții din care face Splendor. Și faptul că un alt poet, Marius Conkan, îl va fi citit pe 19 aprilie, în locul meu. De ce? Pentru că lumea de azi crede că vrea altceva. Mă gândesc mereu la întrebarea pusă mereu în joacă, ce carte ți-ai lua pe o insulă pustie etc. etc.; cred că ea ascunde un lucru foarte adânc, acela că nu ai nevoie de nicio carte acolo, pentru că lumea are întotdeauna un alt mod de a-și cere activarea instinctelor poetice. Iar scrierea și apariția cărții acesteia fac parte dintr-o asemenea întâmplare. Aceea că acum, în secolul 21, între 2005 și 2010, când a fost scris, rescris și completat textul, acesta a fost felul în care am înțeles că trebuie să facem gestul esențial. Mai târziu sau în alt loc, s-ar putea să fie altul.

Despre Splendor nu mai adaug decât că desenul de pe copertă a fost găsit prin hazard, pe Internet și el aparține unei tinere artiste lituanieniene care, fără ezitare, a fost de acord cu încredințarea și prelucrarea lui. Lucrul acesta s-a petrecut de-a lungul unei zile. Aceasta e doar una dintre legăturile foarte îndepărtate, continue și inevitabile despre care vorbim în această carte.

______________________________

*** Pe 19 aprilie, la Cluj, s-a lansat colecția Stranioteka, inițiată de Ruxandra Cesereanu; textul de mai sus, fără unele mici variații introduse de mine acum, a fost citit atunci de Marius Conkan. Tot atunci s-a vorbit despre o nouă ediție a uneia dintre cărțile cele mai puternice din literatura noastră de instinct poetic, Tricephalos. Autoare – Ruxandra Cesereanu. O carte care, din fericire, are substanță vie și putere de a povesti; care, din fericire, inflamează și provoacă discursurile critice, eșuate de multe ori într-una dintre cele două, binecunoscute extreme. S-ar cuveni știute, în legătură cu această carte, discursurile secundare, din umbra luminoasă a lecturii favorabil corozive. Care, din nefericire, se practică rar, pentru că presupune o mitridatizare auctorială deloc facilă și o liniștire a delirelor intra-paradigmatice care bântuie abia începutul secol XXI.

În ceea ce mă privește, aleg pentru câteva zile tăcerea și o bucurie indescriptibilă pe care, în care se înscriu și toate acestea, și pe care, dacă nu m-aș teme de niște gânduri neisprăvite, aș recomanda-o, cu minima condiție a coborârii într-un anume întuneric, oricui.

launching.stranioteka.19.04.2011

страниотека


स्त्रनिओतेक


سترانيوتيكا


στρανιοτεκα


סטרניוטקה


らにおてか


سٹرانیوتکا
_________________________________
________________
_________

„Scrisorile Prințului”

Prima scrisoare – cum să se înţeleagă tăcerea lăsată de noi

De multe ori, dragul nostru Prinţ, poate că n-ar trebui să fie aşa, în spatele iubirii mulţimilor se ascund urmele furiilor şi neliniştii. E vorba despre cei cu care, printr-un fel de hotărâri din domeniul firescului, te înrudeşti, cu ei legăturile sunt întotdeauna gata făcute. Suferinţa pe care o ai atunci când aceste legături încep să se ascundă, pentru că e vorba de o ascundere, înlocuieşte suferinţa pe care o ai când te lupţi pentru stabilirea unor legături, atunci când nu ai continuări. Ambele suferinţe ţin de natura unui fel de infern care nu e singurul şi prin care treci cu o duritate egală cu liniştea ta. Rareori oamenii, mai ales cei tineri, ca tine, realizează această linişte; nu poţi reproşa nimic, nu e nevoie de justificări şi explicaţii pentru că fiecare ştie, în fond, că toată viaţa nu face nimic decât să umple locurile prin care a trecut. Sau poate să le golească. Ei sunt mulţimile.

(…) avem linia noastră de strălucire, pe care se aşază lucrurile noastre, momentele de fericire, care sunt din ce în ce mai dese, mai constante, deşi ele nu încetează niciodată să fie explozive sau implozive, până se va umple linia, iar apoi alta şi alta… Stau şi ceilalţi în mulţimile lor, se ating de mulţimile altora, noi stăm peste tot, deşi nu ne mişcăm prea mult. Suntem extrem de atenţi, e ca şi cum am păstra nişte vechi rituri, de fapt, aşa cum am ghicit prin cartea splendorii noastre, căutăm sau trăim excelenţa gesturilor. Nu ne mai punem problema erorilor, greşelilor, păcatelor, ele se configurează numai ca puncte de tristeţe, de enervare, altfel, nebunia… Avem în continuare visele-martori, mult mai rar, atât cât e necesar, sunt un fel de medicamente, poate cu aer curat. (…)

Ne mişcăm ca nişte oameni veniţi de departe, lângă noi se dezvoltă universuri locuite de perle, cochilii, sunete de clopote, pietre, lucruri neprefăcute. Suntem un fel de ambasadori netrimişi de nimeni. Teritoriile prin care trecem nu seamănă cu nimic, poate doar cu nişte labirinturi de iarbă, cu vânt şi o linişte infinită. Oamenii din mulţimi se tem şi ascund lucrurile, fac un fel de jertfe inutile, mă feresc să le numesc sacrificii, trebuie să ai grijă să nu te apropii niciodată de locurile acestea, nu criticăm, viaţa lor ne obligă uneori să le purtăm o parte din suferinţă, această nelinişte care n-ar fi trebuit să existe. Greşelile lor, spaimele, credinţele în creaturi ciudate, câteodată lipsite de chip, de cele mai multe ori dictate de alţii, se agaţă de hainele noastre, noi aşteptăm să se liniştească, le lăsăm să moară de foame, ele se zbat, apoi putrezesc cu repeziciune. (…)

Nu există nici un cubism, nici o descompunere, a realităţii sau altceva,  totul e în lipirea frunţii mele de fruntea ei, de cei patru ochi care devin unul singur.

(Splendor, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2011)***

Default EFFS

Nu știu de ce 6 aprilie a fost un fel de zi muzicală, deși de mai multă vreme fac eforturi mari să aud ceva, pentru că uneori lucrurile se mută în altă parte: azi la Cafeneaua critica, în Club Controll, se vorbește muzical despre jazz, o prietena simili-pariziană îmi trimite o invitație la un concert de orgă, în altă parte vorbește un mare muzician, e un festival de rock, unul de operă, în altă parte e Moby, copilul meu ascultă muzică la nano-laptopul pentru copii. În plus, în clubul El Grande Comandante cânta niște tineri simpatici, numiți Default EFFS. Sunt interesanți, sper să rămână așa. În plus, o muzică, azi, care m-a răsucit și mai tare decât trebuia http://www.youtube.com/watch?v=fe4EK4HSPkI. Copilul care vede, doar el, monștri. Am adesea senzația că tot ce nu intră în mașina aceea de tocat a PinkFloydzilor, riscă să fie aruncat undeva, unde nimic nu mai funcționează. De-asta nu mai aud? Pentru asta să fie muzica asta?

10 martie 2011. Micro-hermeneutică de uz personal

Ori de câte ori trebuie să vorbesc despre un om care îmi place și care mă însoțește în felul acesta permanent, sunt tentat, exact ca acum, să spun platitudini care mi se par pe moment sclipitoare și, mai grav, să vorbesc de fapt despre mine. Și cel mai grav, există amenințarea serioasă de a vorbi la nesfârșit. Încet, încet însă, gravitatea aceasta nu mai e deloc o amenințare, ea devine naturală pentru că, într-un fel sau altul, intri în starea pe care ai căutat-o și care, probabil, a fost și ea naturală cândva. Toate acestea pentru că, la fel ca în seara de 10 martie 2011 (ca și în preajma ei), când s-a lansat cartea Vârsta semnului, o carte cu ecou și cu auz (adică un fel de audiobook eliberat de artificii), o carte cu poeme de Gellu Naum, citite de Gellu Naum, ei bine, într-o astfel de seară mai puțin contează gândurile și mai mult starea în care ele plutesc. Am fost martorii, s-ar zice, ai unei continuități de o strălucitoare frumusețe, pentru că așa cum pe 1 decembrie 1947 Lyggia Naum desena „Adevărata întâlnire, Adevărata dragoste”, pe 10 martie 2011, biografia post-cotidiană a lui Gellu Naum s-a completat cu „Vârsta semnului”.

Am fost întotdeauna surprins de realitatea stratificată observabilă imediat la acest fel de evenimente, realitate care te absoarbe și care te duce cu gândul nu doar la cercul suprarealiștilor, ci și la cercul, după cum știm strâmt, al romanticilor, și de ce nu la cel al pașoptiștilor, ba chiar mai demult, la alte cercuri așa de restrânse că erau de fapt un fel de puncte: punctul alchimiștilor, al pitagoreicilor, al primilor oameni de pe pământ, cine vor fi fost ei… Nu doar opera lui Gellu Naum, ci și locul în care a survenit întâmplarea fericită și îndelung pregătită a cărții sale, este, așa cum scrie Simona Popescu în prefața cărții, o heterotopie. Pereții aveau pe ei, agățate cum altfel decât cu fire transparent-invizibile, desenele înrămate, dar mai ales mediumnice pe alocuri sau chiar peste tot, ale Lyggiei și ale lui Gellu Naum. Un fel de ochi, ochi umbroși ca unul dintre ochii-medium pictați de Paul Păun, ochi care văd și concep când necolorat, ca în zona teribil interzisă, când colorat, ca în extaz. Nu sunt copilărești, cum s-a spus (sau sunt, dar în măsura în care vedem copilăria ca vârsta la care se hotărăsc lucrurile și se exersează, uneori pentru ultima oară, capacitatea magică a individului), ci foarte precise și uneori tremurate, pentru că nu știi dacă poți spune sau nu ceva despre realitatea care îți precedă orbirea voluntară. Sunt aceste desene un fel de complement la urechile de auzit ale cărții-poem editate de Casa Radio; pentru că da, cartea aceasta splendidă, aristocrată, discretă și tăioasă ca un poet suprarealist are un corp! Un corp alb și luminos, iar în dreapta și stânga, adică, unde altfel decât la început și sfârșit, ea are un fel de coperte-urechi-brațe crepusculare, reprezentate de două compact discuri care conțin, nu compactă, ci inegală, eteroclită, de o volubilă înțelepciune, vocea poetului Gellu Naum, păstrată dintr-o serie de înregistrări dintre 1967 și 2000.

Gellu Naum nu a fost singurul care s-a auzit – au vorbit, de la dreapta la stânga, Anca Mateescu (moderatoarea discretă a serii și cea căreia i s-au datorat multe dintre înregistrările convorbirilor cu poetul), Cosmin Ciotloș (care s-a declarat complet captivat de discursul uneori pregnant critico-teoretic, alteori poetic-halucinant), Simona Popescu (care a îngrijit și prefațat volumul și care a vorbit, printre altele, despre cititorul care, necitindu-l pe Gellu Naum, ratează, refuză sau poate ocolește legătura cu marea poezie), Sebastian Reichmann (citind cu un ritm personal despre desenele luminiscente ale Lyggiei Naum și despre un mod de supraviețuire în lumea care uneori, fără să vadă, fără să știe, își pierde sufletul cu ochii în soare, lăsându-se cuprinsă de întuneric), Marieva Ionescu și Brândușa Dragomir, tinere scriitoare preocupate atent, personal și academic, de universul naumian. Iar mai apoi, pentru că în mod fericit s-a aflat acolo, regizorul David Esrig, care a repovestit de undeva, din preajma zonei naumiene cu acces limitat, despre întâlnirea sa inițială, determinatoare, eruptivă și nocturn-peripatetică (pentru că cei doi au străbătut o bună bucată din noapte între străzile pe care locuiau, poate întâmplător, poate în numele unui hazard cu serioase și miraculoase urmări), cu Gellu Naum.

Și cu toate acestea, cred că această lansare ar fi meritat un cadru, dacă nu mai larg, mult mai intens. Cred ca o asemenea apariție, nu doar de maximă importanță editorială, ci și de experiment poetic țintit și perfect coerent, cu toate că legat de o zonă lipsită de alfabeturi lămuritoare imediate, este dovada unui curaj extraordinar. Nu știu cum se face că efectele de suprafață și adâncime deopotrivă ale avangardelor, au avut întotdeauna un impact major și o formă nealterată; au părut și au fost mereu deasupra timpului lor, au avut și au o știință poetică de-a dreptul seismică care acționează ca atare, uneori liniștit și strălucitor, alteori tăios și întunecat, ca și mișcările planetei pe care ne situăm și care, iată, pe 11 martie, și-a decis teribile rearanjări tectonice. Gellu Naum avea, ca și George Bacovia și Max Blecher, un simț al simultaneității lumii, acela de a percepe nu lumea, ci structura lumii, până la nivelul unei intimități moleculare a spațiului, de a nu avea și transcrie senzații, ci de a recepta sensibil efectele mișcărilor lumii, de a intra în ritmul lumii, ca materia lichidă care se își caută refugiul paradisiac într-un fel de vase comunicante, ale lui André Breton, dar nu numai ale lui; aceasta pentru că, scrie Gellu Naum în textul Despre poezie, „nu mă mir dacă, cu uluitoarea intuiție care-i este proprie, poezia, cea dintâi, se întoarce cu fața spre spațiu și spre primordialitatea legilor lui. Nu mă mir dacă mișcările elementare ale poeziei devin mișcări de spații. Dacă poezia începe să cunoască bucuria și deznădejdea spațiului, satisfacția violenței lui calme, cercetările ei mi se pare că se îndreaptă spre tangibil, spre dur, spre brut în sensul lui primar al cuvântului. Pivotul ei devine concretul”.

Pentru că a venit vorba de concret, aș spune doar atât despre ilustrațiile lui Constantin Popovici, pe lângă faptul că ele se potrivesc fericit (aș zice, cu un cuvânt pierdut printre, de ce nu, picto-poeziile volumului, că se potrivesc la fel ca niște structuri hemitropice), anume mă duc cu gândul la faptul că problema, dacă e vreuna, nu e că poezia lui Gellu Naum este inaccesibilă, nici că e sau nu e cea mai puternică, ci este ce faci după ea cu ce ai aflat din ea. Poate că o să-ți vină, tot ca în poemele lui, să fanatizezi gramatica, să asiști la trecerea prin piele sau la trezirea identică și felurită a fiecăruia din fiecare sau, cine știe, să zici, ca Gellu Naum, eu în grădini eram, și (vă repet) zăceam pe brânci lovit cu o bâtă de ființe divine.

Este un poet Gellu Naum, poate neașteptat pentru cei care au făcut imprudența să-l asocieze cu vreo structură sau poetică exclusivă, este un poet care vorbea, din 1967, despre crize ale sensibilității, despre mutația reală care se petrece în poezie, neviabilitatea curentelor ca grupări omogene, despre polarizarea în jurul câtorva apogee, despre concretismul mitic sau baia neîncăpătoare a viselor. Volumul vine să sprijine, sunt tentat să spun că într-un sens aproape filial, structura poetică naumiană anterior cunoscută și este, indirect, o excelentă pledoarie pentru existența concretă și ea, a unei realități poetice, a unui spațiu poetic și a unui instinct poetic. Și, indirect, începi să vezi că există realmente și un eu poetic, că instanțele textuale sunt și altele decât acceptăm, că reconsiderarea conceptelor este imperativă, așa cum imperativă este o critică periodică a mizeriei.

Cred că este important să reții vocea pe care o auzi prima oară, pentru că ea îți vorbește poate despre o metamorfoză binevoitoare care alternează cu funestul, cum scrie René Char în Lettera amorosa. Vocea poetului te îndeamnă să faci remix poetic din ceea ce știi sau să mergi diferit, cu altfel de pași, pentru că oricând poți atinge iremediabil pelicula vreunei alte dimensiuni. Te învață ceva despre legislația visului și a concretului cotidian. Te pune la punct cu o mistică deloc facilă și complet neașteptată a prezenței, dar mai ales a absenței. Vocea poetului gravitează pentru că știe. Vocea poetului gravează pentru că poate. Și uite așa, vocea poetului face niște gesturi esențiale.

Florin Balotescu,

martie 2011

http://agenda.liternet.ro/articol/13067/Florin-Balotescu/Micro-hermeneutica-de-uz-personal-Varsta-semnului-de-Gellu-Naum.html