Viața, visul, vocea

 (alt fel de)

S P L E N D O R

(15 ianuarie 2012)

Pe acest covor se vor risipi toate nimicurile lumii, în ziua aceasta și în altele, după cum va fi lumina fiecăruia,

după cum ne vor ajuta visele,

după cum am spus și scris mai demult,

eu, dar si alții

ca mine

care

știau ce nu se se știe și nu știau ce se știe

și de aceea au tăcut și tac

ei sunt

învingătorii tăcerii

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

VOCILE ACESTEA FĂRĂ GESTURI NU MAI POT FI OPRITE

Şi printre ele dubla oglindă adusă de tine pentru machiaj, un dar pentru mine (habar n-au ce-o să li se întâmple, adică n-o să li se întâmpe nimic nimic).

Cele trei animale de argint de la gât tac tac tac, eu mă-nec des, mă dau în Tarot, nici un cuvânt şi un somn nemaipomenit. Flacăra lui ţepoasă, flacăra cubică.

 În visul meu eram în curtea unde am trăit toată copilăria. De acolo, într-un fel de seră unde e o pădure minunată. Din pământ iese un fel de statuie mică, grea, tribală, dintr-un metal închis la culoare; statuia cea mică, despre care știu că e agresivă (așa că  ne păzim de ea, sunt bineînțeles cu iubita mea), e Eminescu se ridică și plutește, pe un culoar din pădurea aceea, își mișcă ușor doar capul, în dreapta și în stânga, noi îl urmăm și pe deasupra se simte aerul în mișcare, ca o ființă prin care înaintăm, ca într-o citoplasmă. Eu spun, uite, ăsta e de fapt aerul din poeziile lui, nu e altceva, asta e. Apoi ajungem într-un parc pustiu și totul dispare, după care, iar, curtea aceea… Și pe drumul de țară se vede o pălărie coborând; e un melon, apoi, apar două picioare mici și o ființă mică – e Benjamin Peret. Aceasta a fost întâlnirea; aerul mișcător, aerul acela e peste tot, doar el leagă lucrurile astea. Asta e. Apoi doar aerul.

 

For The Green Integers

 

N-ar fi avut nici un rost dacă n-am fi avut propriile gesturi

noi doi care meteorologic vorbind ne-am spuprapus la mijlocul iernii

era vorba de o schemă mai veche de nişte cuvinte urlate pe munţi

de nişte cripte de nişte previziuni

le-am refuzat până ni s-a făcut rău

ea murea încet lângă restaurantul sau hotelul Capşa era uşoară ca o pasăre moartă

eu bodogăneam printre picturi ezoterice în paralel nu mai puteam face deosebirea dintre sexe

apoi mi-e ruşine să spun să nu mai păţească şi alţii

apoi ne-am cunoscut ce ne-am cunoscut apoi ochelarii

copertina cu luminozitate avertismentul motoraşelor

tăieturile din ziare pline de adevăruri orbitoare

Aşa a fost

Cine ştie poate vocile toate vocile astea sunt ale altcuiva

care a fost care o să fie

poate că sunt doar nişte mişcări periodice imaginabil de clare

poate am vrea să numărăm uneori numai de la 1 la 22

„From here to the miracle there remained but one step”

(spune el cu fiinţa lui integrală şi verde)

N-am uitat de calorifer

N-am uitat de coperta cu desene animate unde v-aţi întâlnit în cele din urmă

dar mi-a fost ruşine să-i spun să se oprească (ştiţi voi cui)

N-am uitat de cămaşă

N-am uitat de haina albă de mănuşile albe

N-am uitat de palton şi de guler

N-am uitat de cutii de gumă de carnet de casa voastră

aştept să se intre în casa aceea

ne ţinem şi noi cum putem nu mai fiţi obosiţi

ultima oară când v-am căutat ziua ta era ziua a 9-a ziua lunii ziua lui era a 20-a ziua lumii

ultima oară când v-am căutat a plouat ca să nu vă mai doară capul

pe lumea cealaltă

de aceea vocea mea e mereu alta de aceea scrisul meu e mereu altul

voi lăsa peste tot o deschizătură posibilă dar eu voi rămâne închis

voi fi uneori bărbat alteori voi fi doar o deschizătură posibilă

dar eu voi rămâne închis

să mă ții aici

copilul nostru spune „hai, fii buculos și nu mai shie nimic”

să nu vă lăsați

să nu mă las

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Anunțuri

Splendor – despre o carte, de la depărtare***

Am învățat să scriu greu, percepând scrisul în primul rând ca pe un gest specific uman, ca și spălatul pe mâini, băutul cafelei sau căsătoria. Am început să scriu această carte singur, cu un sens intim-utilitar, știind că odată cu ea, duc la capăt o experiență uneori supărător de personală. Am continuat-o cu celalalt autor, care mă cunoaște cel mai bine și cunoaște mecanismele imposibil de narat care au determinat această proză, ca și întâlnirea noastră. E o carte scrisă de doi autori, pentru că eu cred și noi credem că sunt lucruri care nu se pot spune decât așa, cu două voci, care se vor ascultate simultan, fără a crea nicio confuzie. A început ca un jurnal de vise, brusc, pe o perioadă foarte exactă și niciodată reluat în altă formă sau circumstanță. Nu am vrut un construct cultural și livresc, cred și acum că oamenii care iau contact cu experiența poetică nu mai au timp de așa ceva. Pentru că viața lor are alte resorturi, corpul lor își regăsește alte potențialuri. Simbolurile, miturile, imaginile recognoscibile nu intervin decât pentru că, la un moment dat, au marcat traseul nostru personal.

Este o carte care trece prin șapte tonalități diferite, pentru că și noi suntem mereu diferiți, iar asta nu ne împiedică să ne vedem mai departe, pe cât de coerent posibil, de drumul interior și exterior. Ea propune, literar vorbind, o platformă de comunicare între toate genurile literare posibile și o teorie: că în orice moment, necesitatea interioară îți poate prietenește dicta o altă voce și implicit o altă formă de scris. În același timp, susține existența reală a unei dimensiuni (a câta, oare?) a lumii noastre, care este dimensiunea poetică. Care are exigențele, probele, realizările și ambiguitățile ei.

Nu știu dacă asta s-a mai făcut cu o astfel de miză, cu un astfel de spirit. Asemănări, sigur, se pot oricând detecta. Dar am motive să cred că lumea noastră se depărtează tot mai mult de identitatea ei reală. Întoarcerile sunt infernale, grele, dureroase, deranjante, plictisitoare. Dar posibile. Am vorbit în Splendor despre toate acestea, despre o finalitate a unei opere personale care, până la urmă, suntem tot noi. Despre încrederea în poezie ca eliberare. Îmi vine să spun, deși nu e nicio legătură, fără ortografie, fără stil și chiar fără caligrafie.

De aceea cred că e un curaj maxim faptul că o editură a fost de acord să publice așa ceva. Cred, la fel, că este dificil faptul că un poet, Ruxandra Cesereanu, și-a asumat stalkerizarea unei colecții din care face Splendor. Și faptul că un alt poet, Marius Conkan, îl va fi citit pe 19 aprilie, în locul meu. De ce? Pentru că lumea de azi crede că vrea altceva. Mă gândesc mereu la întrebarea pusă mereu în joacă, ce carte ți-ai lua pe o insulă pustie etc. etc.; cred că ea ascunde un lucru foarte adânc, acela că nu ai nevoie de nicio carte acolo, pentru că lumea are întotdeauna un alt mod de a-și cere activarea instinctelor poetice. Iar scrierea și apariția cărții acesteia fac parte dintr-o asemenea întâmplare. Aceea că acum, în secolul 21, între 2005 și 2010, când a fost scris, rescris și completat textul, acesta a fost felul în care am înțeles că trebuie să facem gestul esențial. Mai târziu sau în alt loc, s-ar putea să fie altul.

Despre Splendor nu mai adaug decât că desenul de pe copertă a fost găsit prin hazard, pe Internet și el aparține unei tinere artiste lituanieniene care, fără ezitare, a fost de acord cu încredințarea și prelucrarea lui. Lucrul acesta s-a petrecut de-a lungul unei zile. Aceasta e doar una dintre legăturile foarte îndepărtate, continue și inevitabile despre care vorbim în această carte.

______________________________

*** Pe 19 aprilie, la Cluj, s-a lansat colecția Stranioteka, inițiată de Ruxandra Cesereanu; textul de mai sus, fără unele mici variații introduse de mine acum, a fost citit atunci de Marius Conkan. Tot atunci s-a vorbit despre o nouă ediție a uneia dintre cărțile cele mai puternice din literatura noastră de instinct poetic, Tricephalos. Autoare – Ruxandra Cesereanu. O carte care, din fericire, are substanță vie și putere de a povesti; care, din fericire, inflamează și provoacă discursurile critice, eșuate de multe ori într-una dintre cele două, binecunoscute extreme. S-ar cuveni știute, în legătură cu această carte, discursurile secundare, din umbra luminoasă a lecturii favorabil corozive. Care, din nefericire, se practică rar, pentru că presupune o mitridatizare auctorială deloc facilă și o liniștire a delirelor intra-paradigmatice care bântuie abia începutul secol XXI.

În ceea ce mă privește, aleg pentru câteva zile tăcerea și o bucurie indescriptibilă pe care, în care se înscriu și toate acestea, și pe care, dacă nu m-aș teme de niște gânduri neisprăvite, aș recomanda-o, cu minima condiție a coborârii într-un anume întuneric, oricui.

launching.stranioteka.19.04.2011

страниотека


स्त्रनिओतेक


سترانيوتيكا


στρανιοτεκα


סטרניוטקה


らにおてか


سٹرانیوتکا
_________________________________
________________
_________

„Scrisorile Prințului”

Prima scrisoare – cum să se înţeleagă tăcerea lăsată de noi

De multe ori, dragul nostru Prinţ, poate că n-ar trebui să fie aşa, în spatele iubirii mulţimilor se ascund urmele furiilor şi neliniştii. E vorba despre cei cu care, printr-un fel de hotărâri din domeniul firescului, te înrudeşti, cu ei legăturile sunt întotdeauna gata făcute. Suferinţa pe care o ai atunci când aceste legături încep să se ascundă, pentru că e vorba de o ascundere, înlocuieşte suferinţa pe care o ai când te lupţi pentru stabilirea unor legături, atunci când nu ai continuări. Ambele suferinţe ţin de natura unui fel de infern care nu e singurul şi prin care treci cu o duritate egală cu liniştea ta. Rareori oamenii, mai ales cei tineri, ca tine, realizează această linişte; nu poţi reproşa nimic, nu e nevoie de justificări şi explicaţii pentru că fiecare ştie, în fond, că toată viaţa nu face nimic decât să umple locurile prin care a trecut. Sau poate să le golească. Ei sunt mulţimile.

(…) avem linia noastră de strălucire, pe care se aşază lucrurile noastre, momentele de fericire, care sunt din ce în ce mai dese, mai constante, deşi ele nu încetează niciodată să fie explozive sau implozive, până se va umple linia, iar apoi alta şi alta… Stau şi ceilalţi în mulţimile lor, se ating de mulţimile altora, noi stăm peste tot, deşi nu ne mişcăm prea mult. Suntem extrem de atenţi, e ca şi cum am păstra nişte vechi rituri, de fapt, aşa cum am ghicit prin cartea splendorii noastre, căutăm sau trăim excelenţa gesturilor. Nu ne mai punem problema erorilor, greşelilor, păcatelor, ele se configurează numai ca puncte de tristeţe, de enervare, altfel, nebunia… Avem în continuare visele-martori, mult mai rar, atât cât e necesar, sunt un fel de medicamente, poate cu aer curat. (…)

Ne mişcăm ca nişte oameni veniţi de departe, lângă noi se dezvoltă universuri locuite de perle, cochilii, sunete de clopote, pietre, lucruri neprefăcute. Suntem un fel de ambasadori netrimişi de nimeni. Teritoriile prin care trecem nu seamănă cu nimic, poate doar cu nişte labirinturi de iarbă, cu vânt şi o linişte infinită. Oamenii din mulţimi se tem şi ascund lucrurile, fac un fel de jertfe inutile, mă feresc să le numesc sacrificii, trebuie să ai grijă să nu te apropii niciodată de locurile acestea, nu criticăm, viaţa lor ne obligă uneori să le purtăm o parte din suferinţă, această nelinişte care n-ar fi trebuit să existe. Greşelile lor, spaimele, credinţele în creaturi ciudate, câteodată lipsite de chip, de cele mai multe ori dictate de alţii, se agaţă de hainele noastre, noi aşteptăm să se liniştească, le lăsăm să moară de foame, ele se zbat, apoi putrezesc cu repeziciune. (…)

Nu există nici un cubism, nici o descompunere, a realităţii sau altceva,  totul e în lipirea frunţii mele de fruntea ei, de cei patru ochi care devin unul singur.

(Splendor, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2011)***

Splendor, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011, Colecția Stranioteka

 

A apărut la Editura Dacia XXI, din Cluj-Napoca, după o micro-odisee de câțiva ani, vizite la mai multe edituri si schimbări radicale de formă, cartea Splendor. Pentru cititorul sofisticat și profesionist, din ce am putut recepta până acum, ea este o carte pe care nu știi de unde s-o iei și, probabil, o carte „de început”. Pentru noi, ea este confirmarea completă a existenței unor spații inegalabile.

Ruxandra Cesereanu, coordonatoarea colecției Stranioteka, prezintă cartea ca fiind o carte magică … aproape un poem. O proză stranie… un text desprins din conglomeratul suprarealist.

Cartea a fost redactată de Anda Dejeu, iar coperta realizată de Ovidiu Tomoiag, după un tablou furnizat nouă, prin complet hazard, de Angy (http://shizo.anazana.com/en/paintings-1362/page-2346:13#scrollToGallery:2346).

Splendor deschide colecția Stranioteka alături de cartea lui Dorin Mureșan, Orașul nebunilor, pe care o puteți vedea aici: http://orasulnebunilor.blogspot.com/.

Așa cum ne-a fost indicat de echipa care s-a ocupat de realizarea ei, cartea se poate solicita la adresa editurii: