ceea ce se poate spune azi despre lume e ca și-a uitat…

…Instinctul visului

 Ar fi mult mai simplu să urmezi instinctul de a visa, ar exploda atunci refuzul conştientului, ar dispărea confesiunile, ar surveni întotdeauna altceva, fără riscul vreunui neadevăr. Cu noi, asta s-a întâmplat mai demult. Dar nu e vorba acum despre acest tip de instinct ce poate fi recunoscut cu destulă uşurinţă de către oricine are o minimă disponibilitate pentru răsucirile splendide ale vieţii noastre. E vorba despre altceva, despre un fel de apărare declanşată de umbra noastră, de un instinct care aparţine însuşi visului, visul care te apără, visul care se ridică împotriva oricărui lucru sau fiinţe care atentează la integritatea ta de orice fel, visul care, cunoscând dinainte o lume ce îţi poate rămâne permanent interzisă, poate anihila, pentru salvarea ta şi a tot ceea ce se leagă de tine sau îţi este favorabil, chiar realitatea care îţi este cea mai dragă. E numai un fericit semnal pentru cei ca noi. E aici doar o graniţă minimală între a declara pe cineva, ştiinţific şi fals, drept asasin nemanifestat şi a-i recunoaşte, de data aceasta în mod cu totul adevărat, tendinţa atât de rară de a-şi păzi realitatea cea mai intimă, care îi hrăneşte cele mai strălucitoare gesturi. Nici nu se pune problema oribilei teorii conform căreia se întâmplă în vis ceea ce nu s-a putut întâmpla altfel, poate că e aşa pe undeva, dau eu spun despre visul ca un fel de armă, ca un fel de produs al organului celui mai secret, a cărui existenţă am intuit-o o dată cu survenirea splendorii, e poate şi visul el însuşi ca un organ ce poate fi concret la fel ca oricare altul, organul magic sau cine ştie.

După o mare dragoste, instinctul visului te va trezi în miezul nopţii, te vei îmbrăca, vei avea cele mai tari emergenţe ale adevărului; atunci vei înţelege poate de ce ai dormit în aceeaşi cameră cu cinci sute de vampiri adolescenţi, iar tu, ca niciodată, după ce ai citit, avându-l întins lângă tine pe cel mai bătrân, pe cel mai obosit dintre ei, ai ieşit din lumea celorlalţi şi ai rămas acolo, cine ştie pentru cât timp.

Viața, visul, vocea

 (alt fel de)

S P L E N D O R

(15 ianuarie 2012)

Pe acest covor se vor risipi toate nimicurile lumii, în ziua aceasta și în altele, după cum va fi lumina fiecăruia,

după cum ne vor ajuta visele,

după cum am spus și scris mai demult,

eu, dar si alții

ca mine

care

știau ce nu se se știe și nu știau ce se știe

și de aceea au tăcut și tac

ei sunt

învingătorii tăcerii

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

VOCILE ACESTEA FĂRĂ GESTURI NU MAI POT FI OPRITE

Şi printre ele dubla oglindă adusă de tine pentru machiaj, un dar pentru mine (habar n-au ce-o să li se întâmple, adică n-o să li se întâmpe nimic nimic).

Cele trei animale de argint de la gât tac tac tac, eu mă-nec des, mă dau în Tarot, nici un cuvânt şi un somn nemaipomenit. Flacăra lui ţepoasă, flacăra cubică.

 În visul meu eram în curtea unde am trăit toată copilăria. De acolo, într-un fel de seră unde e o pădure minunată. Din pământ iese un fel de statuie mică, grea, tribală, dintr-un metal închis la culoare; statuia cea mică, despre care știu că e agresivă (așa că  ne păzim de ea, sunt bineînțeles cu iubita mea), e Eminescu se ridică și plutește, pe un culoar din pădurea aceea, își mișcă ușor doar capul, în dreapta și în stânga, noi îl urmăm și pe deasupra se simte aerul în mișcare, ca o ființă prin care înaintăm, ca într-o citoplasmă. Eu spun, uite, ăsta e de fapt aerul din poeziile lui, nu e altceva, asta e. Apoi ajungem într-un parc pustiu și totul dispare, după care, iar, curtea aceea… Și pe drumul de țară se vede o pălărie coborând; e un melon, apoi, apar două picioare mici și o ființă mică – e Benjamin Peret. Aceasta a fost întâlnirea; aerul mișcător, aerul acela e peste tot, doar el leagă lucrurile astea. Asta e. Apoi doar aerul.

 

For The Green Integers

 

N-ar fi avut nici un rost dacă n-am fi avut propriile gesturi

noi doi care meteorologic vorbind ne-am spuprapus la mijlocul iernii

era vorba de o schemă mai veche de nişte cuvinte urlate pe munţi

de nişte cripte de nişte previziuni

le-am refuzat până ni s-a făcut rău

ea murea încet lângă restaurantul sau hotelul Capşa era uşoară ca o pasăre moartă

eu bodogăneam printre picturi ezoterice în paralel nu mai puteam face deosebirea dintre sexe

apoi mi-e ruşine să spun să nu mai păţească şi alţii

apoi ne-am cunoscut ce ne-am cunoscut apoi ochelarii

copertina cu luminozitate avertismentul motoraşelor

tăieturile din ziare pline de adevăruri orbitoare

Aşa a fost

Cine ştie poate vocile toate vocile astea sunt ale altcuiva

care a fost care o să fie

poate că sunt doar nişte mişcări periodice imaginabil de clare

poate am vrea să numărăm uneori numai de la 1 la 22

„From here to the miracle there remained but one step”

(spune el cu fiinţa lui integrală şi verde)

N-am uitat de calorifer

N-am uitat de coperta cu desene animate unde v-aţi întâlnit în cele din urmă

dar mi-a fost ruşine să-i spun să se oprească (ştiţi voi cui)

N-am uitat de cămaşă

N-am uitat de haina albă de mănuşile albe

N-am uitat de palton şi de guler

N-am uitat de cutii de gumă de carnet de casa voastră

aştept să se intre în casa aceea

ne ţinem şi noi cum putem nu mai fiţi obosiţi

ultima oară când v-am căutat ziua ta era ziua a 9-a ziua lunii ziua lui era a 20-a ziua lumii

ultima oară când v-am căutat a plouat ca să nu vă mai doară capul

pe lumea cealaltă

de aceea vocea mea e mereu alta de aceea scrisul meu e mereu altul

voi lăsa peste tot o deschizătură posibilă dar eu voi rămâne închis

voi fi uneori bărbat alteori voi fi doar o deschizătură posibilă

dar eu voi rămâne închis

să mă ții aici

copilul nostru spune „hai, fii buculos și nu mai shie nimic”

să nu vă lăsați

să nu mă las

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….