Splendor – despre o carte, de la depărtare***

Am învățat să scriu greu, percepând scrisul în primul rând ca pe un gest specific uman, ca și spălatul pe mâini, băutul cafelei sau căsătoria. Am început să scriu această carte singur, cu un sens intim-utilitar, știind că odată cu ea, duc la capăt o experiență uneori supărător de personală. Am continuat-o cu celalalt autor, care mă cunoaște cel mai bine și cunoaște mecanismele imposibil de narat care au determinat această proză, ca și întâlnirea noastră. E o carte scrisă de doi autori, pentru că eu cred și noi credem că sunt lucruri care nu se pot spune decât așa, cu două voci, care se vor ascultate simultan, fără a crea nicio confuzie. A început ca un jurnal de vise, brusc, pe o perioadă foarte exactă și niciodată reluat în altă formă sau circumstanță. Nu am vrut un construct cultural și livresc, cred și acum că oamenii care iau contact cu experiența poetică nu mai au timp de așa ceva. Pentru că viața lor are alte resorturi, corpul lor își regăsește alte potențialuri. Simbolurile, miturile, imaginile recognoscibile nu intervin decât pentru că, la un moment dat, au marcat traseul nostru personal.

Este o carte care trece prin șapte tonalități diferite, pentru că și noi suntem mereu diferiți, iar asta nu ne împiedică să ne vedem mai departe, pe cât de coerent posibil, de drumul interior și exterior. Ea propune, literar vorbind, o platformă de comunicare între toate genurile literare posibile și o teorie: că în orice moment, necesitatea interioară îți poate prietenește dicta o altă voce și implicit o altă formă de scris. În același timp, susține existența reală a unei dimensiuni (a câta, oare?) a lumii noastre, care este dimensiunea poetică. Care are exigențele, probele, realizările și ambiguitățile ei.

Nu știu dacă asta s-a mai făcut cu o astfel de miză, cu un astfel de spirit. Asemănări, sigur, se pot oricând detecta. Dar am motive să cred că lumea noastră se depărtează tot mai mult de identitatea ei reală. Întoarcerile sunt infernale, grele, dureroase, deranjante, plictisitoare. Dar posibile. Am vorbit în Splendor despre toate acestea, despre o finalitate a unei opere personale care, până la urmă, suntem tot noi. Despre încrederea în poezie ca eliberare. Îmi vine să spun, deși nu e nicio legătură, fără ortografie, fără stil și chiar fără caligrafie.

De aceea cred că e un curaj maxim faptul că o editură a fost de acord să publice așa ceva. Cred, la fel, că este dificil faptul că un poet, Ruxandra Cesereanu, și-a asumat stalkerizarea unei colecții din care face Splendor. Și faptul că un alt poet, Marius Conkan, îl va fi citit pe 19 aprilie, în locul meu. De ce? Pentru că lumea de azi crede că vrea altceva. Mă gândesc mereu la întrebarea pusă mereu în joacă, ce carte ți-ai lua pe o insulă pustie etc. etc.; cred că ea ascunde un lucru foarte adânc, acela că nu ai nevoie de nicio carte acolo, pentru că lumea are întotdeauna un alt mod de a-și cere activarea instinctelor poetice. Iar scrierea și apariția cărții acesteia fac parte dintr-o asemenea întâmplare. Aceea că acum, în secolul 21, între 2005 și 2010, când a fost scris, rescris și completat textul, acesta a fost felul în care am înțeles că trebuie să facem gestul esențial. Mai târziu sau în alt loc, s-ar putea să fie altul.

Despre Splendor nu mai adaug decât că desenul de pe copertă a fost găsit prin hazard, pe Internet și el aparține unei tinere artiste lituanieniene care, fără ezitare, a fost de acord cu încredințarea și prelucrarea lui. Lucrul acesta s-a petrecut de-a lungul unei zile. Aceasta e doar una dintre legăturile foarte îndepărtate, continue și inevitabile despre care vorbim în această carte.

______________________________

*** Pe 19 aprilie, la Cluj, s-a lansat colecția Stranioteka, inițiată de Ruxandra Cesereanu; textul de mai sus, fără unele mici variații introduse de mine acum, a fost citit atunci de Marius Conkan. Tot atunci s-a vorbit despre o nouă ediție a uneia dintre cărțile cele mai puternice din literatura noastră de instinct poetic, Tricephalos. Autoare – Ruxandra Cesereanu. O carte care, din fericire, are substanță vie și putere de a povesti; care, din fericire, inflamează și provoacă discursurile critice, eșuate de multe ori într-una dintre cele două, binecunoscute extreme. S-ar cuveni știute, în legătură cu această carte, discursurile secundare, din umbra luminoasă a lecturii favorabil corozive. Care, din nefericire, se practică rar, pentru că presupune o mitridatizare auctorială deloc facilă și o liniștire a delirelor intra-paradigmatice care bântuie abia începutul secol XXI.

În ceea ce mă privește, aleg pentru câteva zile tăcerea și o bucurie indescriptibilă pe care, în care se înscriu și toate acestea, și pe care, dacă nu m-aș teme de niște gânduri neisprăvite, aș recomanda-o, cu minima condiție a coborârii într-un anume întuneric, oricui.

launching.stranioteka.19.04.2011

страниотека


स्त्रनिओतेक


سترانيوتيكا


στρανιοτεκα


סטרניוטקה


らにおてか


سٹرانیوتکا
_________________________________
________________
_________

„Scrisorile Prințului”

Prima scrisoare – cum să se înţeleagă tăcerea lăsată de noi

De multe ori, dragul nostru Prinţ, poate că n-ar trebui să fie aşa, în spatele iubirii mulţimilor se ascund urmele furiilor şi neliniştii. E vorba despre cei cu care, printr-un fel de hotărâri din domeniul firescului, te înrudeşti, cu ei legăturile sunt întotdeauna gata făcute. Suferinţa pe care o ai atunci când aceste legături încep să se ascundă, pentru că e vorba de o ascundere, înlocuieşte suferinţa pe care o ai când te lupţi pentru stabilirea unor legături, atunci când nu ai continuări. Ambele suferinţe ţin de natura unui fel de infern care nu e singurul şi prin care treci cu o duritate egală cu liniştea ta. Rareori oamenii, mai ales cei tineri, ca tine, realizează această linişte; nu poţi reproşa nimic, nu e nevoie de justificări şi explicaţii pentru că fiecare ştie, în fond, că toată viaţa nu face nimic decât să umple locurile prin care a trecut. Sau poate să le golească. Ei sunt mulţimile.

(…) avem linia noastră de strălucire, pe care se aşază lucrurile noastre, momentele de fericire, care sunt din ce în ce mai dese, mai constante, deşi ele nu încetează niciodată să fie explozive sau implozive, până se va umple linia, iar apoi alta şi alta… Stau şi ceilalţi în mulţimile lor, se ating de mulţimile altora, noi stăm peste tot, deşi nu ne mişcăm prea mult. Suntem extrem de atenţi, e ca şi cum am păstra nişte vechi rituri, de fapt, aşa cum am ghicit prin cartea splendorii noastre, căutăm sau trăim excelenţa gesturilor. Nu ne mai punem problema erorilor, greşelilor, păcatelor, ele se configurează numai ca puncte de tristeţe, de enervare, altfel, nebunia… Avem în continuare visele-martori, mult mai rar, atât cât e necesar, sunt un fel de medicamente, poate cu aer curat. (…)

Ne mişcăm ca nişte oameni veniţi de departe, lângă noi se dezvoltă universuri locuite de perle, cochilii, sunete de clopote, pietre, lucruri neprefăcute. Suntem un fel de ambasadori netrimişi de nimeni. Teritoriile prin care trecem nu seamănă cu nimic, poate doar cu nişte labirinturi de iarbă, cu vânt şi o linişte infinită. Oamenii din mulţimi se tem şi ascund lucrurile, fac un fel de jertfe inutile, mă feresc să le numesc sacrificii, trebuie să ai grijă să nu te apropii niciodată de locurile acestea, nu criticăm, viaţa lor ne obligă uneori să le purtăm o parte din suferinţă, această nelinişte care n-ar fi trebuit să existe. Greşelile lor, spaimele, credinţele în creaturi ciudate, câteodată lipsite de chip, de cele mai multe ori dictate de alţii, se agaţă de hainele noastre, noi aşteptăm să se liniştească, le lăsăm să moară de foame, ele se zbat, apoi putrezesc cu repeziciune. (…)

Nu există nici un cubism, nici o descompunere, a realităţii sau altceva,  totul e în lipirea frunţii mele de fruntea ei, de cei patru ochi care devin unul singur.

(Splendor, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2011)***

Default EFFS

Nu știu de ce 6 aprilie a fost un fel de zi muzicală, deși de mai multă vreme fac eforturi mari să aud ceva, pentru că uneori lucrurile se mută în altă parte: azi la Cafeneaua critica, în Club Controll, se vorbește muzical despre jazz, o prietena simili-pariziană îmi trimite o invitație la un concert de orgă, în altă parte vorbește un mare muzician, e un festival de rock, unul de operă, în altă parte e Moby, copilul meu ascultă muzică la nano-laptopul pentru copii. În plus, în clubul El Grande Comandante cânta niște tineri simpatici, numiți Default EFFS. Sunt interesanți, sper să rămână așa. În plus, o muzică, azi, care m-a răsucit și mai tare decât trebuia http://www.youtube.com/watch?v=fe4EK4HSPkI. Copilul care vede, doar el, monștri. Am adesea senzația că tot ce nu intră în mașina aceea de tocat a PinkFloydzilor, riscă să fie aruncat undeva, unde nimic nu mai funcționează. De-asta nu mai aud? Pentru asta să fie muzica asta?