10 martie 2011. Micro-hermeneutică de uz personal

Ori de câte ori trebuie să vorbesc despre un om care îmi place și care mă însoțește în felul acesta permanent, sunt tentat, exact ca acum, să spun platitudini care mi se par pe moment sclipitoare și, mai grav, să vorbesc de fapt despre mine. Și cel mai grav, există amenințarea serioasă de a vorbi la nesfârșit. Încet, încet însă, gravitatea aceasta nu mai e deloc o amenințare, ea devine naturală pentru că, într-un fel sau altul, intri în starea pe care ai căutat-o și care, probabil, a fost și ea naturală cândva. Toate acestea pentru că, la fel ca în seara de 10 martie 2011 (ca și în preajma ei), când s-a lansat cartea Vârsta semnului, o carte cu ecou și cu auz (adică un fel de audiobook eliberat de artificii), o carte cu poeme de Gellu Naum, citite de Gellu Naum, ei bine, într-o astfel de seară mai puțin contează gândurile și mai mult starea în care ele plutesc. Am fost martorii, s-ar zice, ai unei continuități de o strălucitoare frumusețe, pentru că așa cum pe 1 decembrie 1947 Lyggia Naum desena „Adevărata întâlnire, Adevărata dragoste”, pe 10 martie 2011, biografia post-cotidiană a lui Gellu Naum s-a completat cu „Vârsta semnului”.

Am fost întotdeauna surprins de realitatea stratificată observabilă imediat la acest fel de evenimente, realitate care te absoarbe și care te duce cu gândul nu doar la cercul suprarealiștilor, ci și la cercul, după cum știm strâmt, al romanticilor, și de ce nu la cel al pașoptiștilor, ba chiar mai demult, la alte cercuri așa de restrânse că erau de fapt un fel de puncte: punctul alchimiștilor, al pitagoreicilor, al primilor oameni de pe pământ, cine vor fi fost ei… Nu doar opera lui Gellu Naum, ci și locul în care a survenit întâmplarea fericită și îndelung pregătită a cărții sale, este, așa cum scrie Simona Popescu în prefața cărții, o heterotopie. Pereții aveau pe ei, agățate cum altfel decât cu fire transparent-invizibile, desenele înrămate, dar mai ales mediumnice pe alocuri sau chiar peste tot, ale Lyggiei și ale lui Gellu Naum. Un fel de ochi, ochi umbroși ca unul dintre ochii-medium pictați de Paul Păun, ochi care văd și concep când necolorat, ca în zona teribil interzisă, când colorat, ca în extaz. Nu sunt copilărești, cum s-a spus (sau sunt, dar în măsura în care vedem copilăria ca vârsta la care se hotărăsc lucrurile și se exersează, uneori pentru ultima oară, capacitatea magică a individului), ci foarte precise și uneori tremurate, pentru că nu știi dacă poți spune sau nu ceva despre realitatea care îți precedă orbirea voluntară. Sunt aceste desene un fel de complement la urechile de auzit ale cărții-poem editate de Casa Radio; pentru că da, cartea aceasta splendidă, aristocrată, discretă și tăioasă ca un poet suprarealist are un corp! Un corp alb și luminos, iar în dreapta și stânga, adică, unde altfel decât la început și sfârșit, ea are un fel de coperte-urechi-brațe crepusculare, reprezentate de două compact discuri care conțin, nu compactă, ci inegală, eteroclită, de o volubilă înțelepciune, vocea poetului Gellu Naum, păstrată dintr-o serie de înregistrări dintre 1967 și 2000.

Gellu Naum nu a fost singurul care s-a auzit – au vorbit, de la dreapta la stânga, Anca Mateescu (moderatoarea discretă a serii și cea căreia i s-au datorat multe dintre înregistrările convorbirilor cu poetul), Cosmin Ciotloș (care s-a declarat complet captivat de discursul uneori pregnant critico-teoretic, alteori poetic-halucinant), Simona Popescu (care a îngrijit și prefațat volumul și care a vorbit, printre altele, despre cititorul care, necitindu-l pe Gellu Naum, ratează, refuză sau poate ocolește legătura cu marea poezie), Sebastian Reichmann (citind cu un ritm personal despre desenele luminiscente ale Lyggiei Naum și despre un mod de supraviețuire în lumea care uneori, fără să vadă, fără să știe, își pierde sufletul cu ochii în soare, lăsându-se cuprinsă de întuneric), Marieva Ionescu și Brândușa Dragomir, tinere scriitoare preocupate atent, personal și academic, de universul naumian. Iar mai apoi, pentru că în mod fericit s-a aflat acolo, regizorul David Esrig, care a repovestit de undeva, din preajma zonei naumiene cu acces limitat, despre întâlnirea sa inițială, determinatoare, eruptivă și nocturn-peripatetică (pentru că cei doi au străbătut o bună bucată din noapte între străzile pe care locuiau, poate întâmplător, poate în numele unui hazard cu serioase și miraculoase urmări), cu Gellu Naum.

Și cu toate acestea, cred că această lansare ar fi meritat un cadru, dacă nu mai larg, mult mai intens. Cred ca o asemenea apariție, nu doar de maximă importanță editorială, ci și de experiment poetic țintit și perfect coerent, cu toate că legat de o zonă lipsită de alfabeturi lămuritoare imediate, este dovada unui curaj extraordinar. Nu știu cum se face că efectele de suprafață și adâncime deopotrivă ale avangardelor, au avut întotdeauna un impact major și o formă nealterată; au părut și au fost mereu deasupra timpului lor, au avut și au o știință poetică de-a dreptul seismică care acționează ca atare, uneori liniștit și strălucitor, alteori tăios și întunecat, ca și mișcările planetei pe care ne situăm și care, iată, pe 11 martie, și-a decis teribile rearanjări tectonice. Gellu Naum avea, ca și George Bacovia și Max Blecher, un simț al simultaneității lumii, acela de a percepe nu lumea, ci structura lumii, până la nivelul unei intimități moleculare a spațiului, de a nu avea și transcrie senzații, ci de a recepta sensibil efectele mișcărilor lumii, de a intra în ritmul lumii, ca materia lichidă care se își caută refugiul paradisiac într-un fel de vase comunicante, ale lui André Breton, dar nu numai ale lui; aceasta pentru că, scrie Gellu Naum în textul Despre poezie, „nu mă mir dacă, cu uluitoarea intuiție care-i este proprie, poezia, cea dintâi, se întoarce cu fața spre spațiu și spre primordialitatea legilor lui. Nu mă mir dacă mișcările elementare ale poeziei devin mișcări de spații. Dacă poezia începe să cunoască bucuria și deznădejdea spațiului, satisfacția violenței lui calme, cercetările ei mi se pare că se îndreaptă spre tangibil, spre dur, spre brut în sensul lui primar al cuvântului. Pivotul ei devine concretul”.

Pentru că a venit vorba de concret, aș spune doar atât despre ilustrațiile lui Constantin Popovici, pe lângă faptul că ele se potrivesc fericit (aș zice, cu un cuvânt pierdut printre, de ce nu, picto-poeziile volumului, că se potrivesc la fel ca niște structuri hemitropice), anume mă duc cu gândul la faptul că problema, dacă e vreuna, nu e că poezia lui Gellu Naum este inaccesibilă, nici că e sau nu e cea mai puternică, ci este ce faci după ea cu ce ai aflat din ea. Poate că o să-ți vină, tot ca în poemele lui, să fanatizezi gramatica, să asiști la trecerea prin piele sau la trezirea identică și felurită a fiecăruia din fiecare sau, cine știe, să zici, ca Gellu Naum, eu în grădini eram, și (vă repet) zăceam pe brânci lovit cu o bâtă de ființe divine.

Este un poet Gellu Naum, poate neașteptat pentru cei care au făcut imprudența să-l asocieze cu vreo structură sau poetică exclusivă, este un poet care vorbea, din 1967, despre crize ale sensibilității, despre mutația reală care se petrece în poezie, neviabilitatea curentelor ca grupări omogene, despre polarizarea în jurul câtorva apogee, despre concretismul mitic sau baia neîncăpătoare a viselor. Volumul vine să sprijine, sunt tentat să spun că într-un sens aproape filial, structura poetică naumiană anterior cunoscută și este, indirect, o excelentă pledoarie pentru existența concretă și ea, a unei realități poetice, a unui spațiu poetic și a unui instinct poetic. Și, indirect, începi să vezi că există realmente și un eu poetic, că instanțele textuale sunt și altele decât acceptăm, că reconsiderarea conceptelor este imperativă, așa cum imperativă este o critică periodică a mizeriei.

Cred că este important să reții vocea pe care o auzi prima oară, pentru că ea îți vorbește poate despre o metamorfoză binevoitoare care alternează cu funestul, cum scrie René Char în Lettera amorosa. Vocea poetului te îndeamnă să faci remix poetic din ceea ce știi sau să mergi diferit, cu altfel de pași, pentru că oricând poți atinge iremediabil pelicula vreunei alte dimensiuni. Te învață ceva despre legislația visului și a concretului cotidian. Te pune la punct cu o mistică deloc facilă și complet neașteptată a prezenței, dar mai ales a absenței. Vocea poetului gravitează pentru că știe. Vocea poetului gravează pentru că poate. Și uite așa, vocea poetului face niște gesturi esențiale.

Florin Balotescu,

martie 2011

http://agenda.liternet.ro/articol/13067/Florin-Balotescu/Micro-hermeneutica-de-uz-personal-Varsta-semnului-de-Gellu-Naum.html

 

Anunțuri

日本

* JAPONIA MEA e un fragment din mai jos amintita Splendor, pe care îl scriu pentru ca Splendor se datorează și acestui spațiu în care nu am fost niciodată, dar al cărui aer l-am simțit, pe propria piele, cât se poate de clar.

Acestea au fost lucrurile din aceste teritorii pe care le numesc acum Japonia mea. Japonia noastră. Visăm amândoi la aerul viu de la Tokio, cel care îți face pielea vie si sufletul se poate vedea prin piele; acolo, în mijlocul unui taifun, respirăm apoi, poate, venim înapoi. Trebuie spus asta. Că, orice ar fi, oriunde am fi, orice am vorbi, noi ne aflăm de fapt acolo, în mijlocul taifunului, unde aerul e fierbinte și înghețat în același timp, unde se deschide ochiul meu vorbitor.

Tot ce vreau sa mai spun acum este că nu demult s-a petrecut moartea unui bătrân, Bătrânul Vlad, un adevărat luptător, un om care a mers pe jos mult de tot, de când s-a știut el; stătea într-un sat, mergea în fiecare zi kilometri întregi, se trezea încă de la patru, cinci dimineața, se culca târziu și adesea nu putea să le aducă copiilor decât un cub de zahăr, o dată la câteva luni.  A mers în război, a fost singur într-un deșert înghețat, a trecut printr-o haită de lupi, a stat cu soția lui până au început, pe rând, să moară; cam atât, deocamdată. El este, pe alocuri, vocea poveștilor mele, el va fi fost călăuză; mă voi opri uneori, de-a lungul zonei pe care o caut și în care nu mă voi opri decât rareori, doar pentru a privi, ca un fel de umbră, din loc în loc, mă voi opri fără să cer nimic, mă voi ului de propria simplitate, apoi voi trece mai departe, ca și acum – mă întorc undeva: nu mi se întâmplă prea des să pot să mă întorc într-o pădure de fag, unde nu mai găsesc lemne de adunat, deși e plin pe acolo; a fost nevoie chiar să cer permisiunea omului pe care acum l-am uitat, el era pe acolo, așa cum întotdeauna se găsește cineva care umblă, chiar într-un spațiu pustiu, poate că nu spune nimic, poate are țepi sau inele de fier, poate e pitic sau uriaș, el știe totul, iar tot ce poți ști despre el este asta. Pe acolo adunam lemne cu tata, e tot ce contează. Printr-o pădure în care există într-adevăr liniștea, acolo unde sunt gropi cu noroi prietenos, noroi obișnuit, fără mirosuri urâte și simboluri căutate, noroi făcut de ploi și de mistreți pe care eu nu i-am văzut niciodată, prin pădurea în care niciodată nu am găsit, așa cum aș fi vrut, coarne pierdute de cerbi, în pădurea unde am dus doar doi oameni și unde a fost a existat singura peșteră din lume pe care am cunoscut-o doar eu și care astăzi a dispărut complet și aproape că nici nu mi-o mai pot închipui, ei bine, în pădurea asta a reînceput ochiul meu să se deschidă, acum ceva vreme.

N-am de gând să mai pierd vremea pentru nimeni. Am să spun direct ce e de spus, apoi mă retrag, cel puțin un timp, pentru refacerea structurilor mele vitale. Singurul lucru la care mă gândesc acum este bastionul pescarilor de la Budapesta.

Nu a fost o vreme ușoară aceasta, mai ales când corpul visului a ales întâlnirea cu un om ciudat, cu un singur ochi, el se numea Darres Kane, pictorul cel mai celebru din insulele Komoe; el m-a bântuit un timp, cu gâtul lung, cu ochiul mare, cu aparițiile sale în pelerină, prin culoare subterane, apoi pe un ecran uriaș, pe care l-am închis. Asta a fost tot. Ce bine că am putut închide ecranul.

Ceea ce am scris e un lucru viu, de aceea ceea ce a generat el este viu. Lumea se simte acum bine în camere de sticlă, de metal strălucitor, camerele fără praf, fără aer și, totuși, într-o cameră dintre acestea am primit în mâini cartea nostră care era vie; în ea, plantele ireale de pe ultima pagină se mișcau la cea mai mică atingere, din ea ieșea un aer minunat, umbra, aerul, lumina, cu tot ce ține de ele, erau acolo. Pe un hol, în apropiere, poeții și poetele se grăbeau spre o adunare de-a lor, ignorau complet situația sau poate așa se face ca să intri în castă, numai că eu știu despre caste, am fost în ele… Ignorau până și plânsul meu de bucurie pe care nu mi-l mai pot permite decât în vis. În fine, străinul acela care mi-a adus cartea mi-a trimis o anume bijuterie, verde, pe care eu nu i-am dat-o niciodată iubitei mele. Am trecut, ca întotdeauna, mai departe.

Nu a durat prea mult până, obosit de orice spațiu comun, am coborât în micul subsol pe care ajunsesem să îl cunosc foarte bine și de unde, nu demult, se mutase într-un loc pe care nu avusese timp sau poate nu voise deloc să mi-l spună, atelierul unui scriitor despre care numai foarte puțini cunoașteau că se ocupă și cu forjatul, cu migălirea unor vitralii și mozaicuri minuscule, aproape microscopice, dar și cu reparații speciale ale oricărui fel de bijuterii. Când a reușit, de pildă, să transforme inelul iubitei mele care se rupsese chiar de mai multe ori, într-o floare spendidă, cu petale mari, am rămas de-a dreptul uimit; dar el a lăsat-o așa, eu n-am mai zis nimic și a fost ultima dată când am vorbit. În acest subsol deci, complet uscat și foarte prietenos, fără urmele vreunui întuneric ascuns, stau câțiva bătrâni de acum, nu mai lucrează nici ei demult ca să mai câștige ceva, am fost și la ei, din respect pentru cel care stătuse înaintea lor acolo; nu mi s-au părut deloc prietenoși, dar nici neprietenoși, căci mi-au explicat cu cele mai mici amănunte cum lucrau pentru cel care avea grijă de ei, un om înalt și puternic, după câte s-ar fi părut, într-atât de excentric încât ar fi purtat chipul celui mai frumos dintre animalele descoperite vreodată, iar asta, iată pentru ce: era acolo un fel de cutie lungă, împletită din sârmă și nuiele și ierburi uscate, iar cutia aceasta era pregătită pentru omul înalt, care, se pare, avea și origini regale și nu mai știu ce altceva, nobil, în orice caz. Dar nimic dintre astea nu era important, important era că acea cutie, de fapt împletitura ei destul de simplă, dar făcută cu mare atenție, era alcătuită dintr-un fel de plăcuțe, iar acestea vibrau, ca și plantele cărții vii de care am pomenit mai înainte, vibrau la cea mică atingere, pentru că acea cutie era vie, poate că altcineva ar fi văzut un sicriu, poate că asta era, dar era viu. Nu am rămas mult, pentru că am descoperit destul de repede ceea ce aș fi vrut să știu, lucru care era doar o liniștire.

Apoi, după mult timp, l-am reîntâlnit pe Bătrânul Vlad. Era tot bătrân, purta o haină de catifea violet și pe cap ceva verde închis, era la biserică; nu am vorbit deloc, m-am prefăcut și eu că particip acolo, dar nu mă puteam uita decât la ceva care m-a cam speriat, intrase un corb acolo care bea apă dintr-un vas, care nici el nu a șiut de unde apăruse. Mă mir și acum că s-ar fi putut întâmpla asta, mai ales că eu însumi l-am gonit afară și l-am văzut mușcându-i de spate pe doi tineri, până le-a dat sângele. Nimeni n-a pus mare preț pe asta, iar Bătrânul Vlad a plecat fără să-mi spună măcar două vorbe.

Nimic din toate acestea nu m-au îndemnat la comoditate și nici nu m-au lipsit de vreo zguduire, iar ele au dus spre ceva, mult mai departe; au fost de fiecare dată alte călătorii, alte călătorii. Și fiecare dintre ultimele călătorii au fost pentru câte o întâlnire; iată cum: în prima zi, un cerșetor s-a așezat în soare, la câțiva metri de mine și s-a uitat fix, numai la mine, până când m-am urcat în tramvai. În a doua zi, o femeie în tening alb cu roz, trăgea clopotul la cimitir, cu o sfoară imensă și m-am gândit, ca un prostănac, la cocoșatul de la Notre Dame. În a treia zi, spre seara, la lumina unei luni pline teribile, doi peruani își făceau un dans minunat, de războinici. În a patra zi, în metrou mergea un om îmbrăcat în frac, cu joben și jabou. Asta e fost tot. Și apoi tinerii cu inele și țepi, altă specie, altă lume, am scris despre ei, dar din afară, pentru că sunt lumi în care nu voi intra niciodată.

Și asta, se pare, au fost ultimele respirații ale umbrei noastre.

Photo:

Splendor, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011, Colecția Stranioteka

 

A apărut la Editura Dacia XXI, din Cluj-Napoca, după o micro-odisee de câțiva ani, vizite la mai multe edituri si schimbări radicale de formă, cartea Splendor. Pentru cititorul sofisticat și profesionist, din ce am putut recepta până acum, ea este o carte pe care nu știi de unde s-o iei și, probabil, o carte „de început”. Pentru noi, ea este confirmarea completă a existenței unor spații inegalabile.

Ruxandra Cesereanu, coordonatoarea colecției Stranioteka, prezintă cartea ca fiind o carte magică … aproape un poem. O proză stranie… un text desprins din conglomeratul suprarealist.

Cartea a fost redactată de Anda Dejeu, iar coperta realizată de Ovidiu Tomoiag, după un tablou furnizat nouă, prin complet hazard, de Angy (http://shizo.anazana.com/en/paintings-1362/page-2346:13#scrollToGallery:2346).

Splendor deschide colecția Stranioteka alături de cartea lui Dorin Mureșan, Orașul nebunilor, pe care o puteți vedea aici: http://orasulnebunilor.blogspot.com/.

Așa cum ne-a fost indicat de echipa care s-a ocupat de realizarea ei, cartea se poate solicita la adresa editurii:

problema erorilor

alteori, de pe vechile schelete pe care s-au produs legăturile, rămân urme de furie. Ele nu mai au loc la noi, nu ne mai dezorientează măcar, atunci tăcem, ne întrebăm despre supărări sau nelinişti, am ales să fim păstrători, nu prea ştim ce înseamnă asta, n-are legătură cu valorile; multe dureri se opresc la noi.

și avem linia noastră de strălucire, pe care se aşază lucrurile noastre, momentele de fericire, care sunt din ce în ce mai dese, mai constante, deşi ele nu încetează niciodată să fie explozive sau implozive, până se va umple linia, iar apoi alta şi alta… stau şi ceilalţi în mulţimile lor, se ating de mulţimile altora, noi stăm peste tot, deşi nu ne mişcăm prea mult.

suntem extrem de atenţi, e ca şi cum am păstra nişte vechi rituri, de fapt, aşa cum am ghicit prin cartea splendorii noastre, căutăm sau trăim excelenţa gesturilor. nu ne mai punem problema erorilor, greşelilor, păcatelor, ele se configurează numai ca puncte de tristeţe, de enervare, altfel, nebunia…

avem în continuare visele-martori, mult mai rar, atât cât e necesar, sunt un fel de medicamente, poate cu aer curat. E limpede că reţinem tot ceea ce ne leagă şi ceea ce se leagă de noi, pentru că probabil există un fel de puritate nu absolută, ci mai degrabă integrală; e vorba de onestitatea continuă, de recunoaşterea acelor lucruri care poartă profilul unui fel de îngeri, fiecare parte din noi merge aşa cum ştie, păstrând memoria acestei purităţi.