Adelpho și scrisul pe genunchi

…pe genunchi, Adelpho avea un fel de inscriptie și, stând el așa, singur și neîntrebat de nimeni nimic, se întorsese cât se putea de mult spre lucruri pe care alții nu le văd decât în povești și cu umbrele cărora își construiesc cărțile, filmele, casele, hainele și orice alt lucru. Nu mai scria demult nimic, în niciun caz cu mâinile, nu mai lăsa asemenea urme decât cu genunchii. Și cum se petrecea scrisul acesta? Simplu de tot. Ca orice om, Adelpho stătea nu doar în picioare, așezat, întins pe pat sau cu fața în mâini, stătea uneori și în genunchi, iar atunci, fără să se gândească dinainte, pe locul pe care apăsaseră genunchii lui, se lăsaseră câteva semne. Așa se face că, prin casa lui sau prin grădină, pe rădăcini sau pe pietre, se puteau vedea asemenea inscripții scrise cu genunchii. Bineînțeles că, dacă tânărul și-ar fi pus dinainte în gând să scrie așa, n-ar mai fi apărut nimic, ba mai mult, l-ar fi durut picioarele ca după o sută de kilometri de rătăcire pe munte. Ca să le păstreze liniștea, nu se mai gândea uneori nici la părinții lui care ajunseseră , nici la soția lui, nici la copiii lui, pentru că dacă s-ar fi gândit, le-ar fi măcinat viața și bucuria la cel mai simplu gest. Ușile acelea luminoase pe care le descoperise erau aproape de ei și nu se putea gândi decât că, în vreuna din serile cele mai agitate, ar fi putut brusc să deschidă una din ele, iar acolo să se afle iubita lui, Saria sau Melo, băiatul lui cel mai mare, cel care se pricepea de minune să contruiască mecanisme pentru aparatele de zbor. Dar nu aștepta prea mult, pentru că știa și altceva, că în timpurile astea, nu prea ți se mai arătau lucruri, dar se auzeau. Scrisurile astea de pe genunchi erau și așa mult mai mult decât putea să aștepte.

4 comentarii

Comments RSS TrackBack Identifier URI