Peste tine vine brusc un căluț roșu

pentru trei prietene dragi:

una care doar mai întârzie strălucirea

una care se luptă cu neputințele magice ale lumii

una care trece prin plictiseală și țepoasă îmbrățișare

De mai multă vreme, caut lucruri care nu se pot găsi: pe stradă, pe internet, în cărți, în gesturi. Și totuși ele există uneori. Am descoperit, de pildă, într-o listă lungă, lungă cu numele soldaților din ultima campanie română din al doilea război mondial, numele bunicului meu născut prin 1910, care a trăit a aproape o sută de ani. Am găsit printre niște lucruri răscolite de nenumărate ori, o scrisoare de dragoste scrisă de un tâmplar, de pe vremea suprarealiștilor, fără ca unii să știe de alții. E adevărat ce se petrece. E ca și cum peste tine, în palma ta, apare brusc un căluț roșu.

Mi-a trecut de mai multe ori prin fața ochilor un fel de senzație că oamenii pe lângă care treci, poate unii copii care te privesc foarte precis, felul în care lucrurile alunecă unele pe lângă altele, sunt altceva, altcineva care vine să se agațe de tine sau să treacă pe lângă tine. Nu pentru ca ție să ți se întâmple ceva, ci pentru că ești o ființă la care se poate adera, de care se poate prinde orice, care oricând poate răsufla și începe să picure, care oricând se poate opri din ceea ce face. Această aderență cred că e un fel de altă gândire.  Mă gândesc la asta, așa cum am visat cândva că lumea va fi cuprinsă de plictiseală. Aderența și Plictiseala. Parcă ar fi două corpuri longeline, albastre, care apar uneori, să-ți lumineze pielea uneori țepoasă, alteori înaripată, alteori umană și golită de memorie.

Anunțuri

Să fii sau să nu fii tu în scris

Printre clișeele generatiei lui Adelpho, era și acela de a răspunde cât mai înțelept și definitiv la întrebarea pusă, prin Hamlet, de Shakespeare; să fii sau să nu fii? să ieși la revoluție sau să te duci în peșteră? să te sinucizi sau nu? să te rogi sau să faci lucrurile așa cum vin? luptător sau balerin? sau toate? confesiune sau nu? Adelpho tăcuse mai totdeauna atunci când intrase în asemenea discuții, dintr-un fel de reticență, la rândul ei venită dintr-un anume simț. Adelpho avea în primul rând simțul unor organe interioare suplimentare, care-i asigurau fricile, reținerile, gesturile inexplicabile. Asta îl adusese aici și găsise abia acum un răspuns, de când cu scrisul pe genunchi. Puteai foarte bine să fii, iar atunci lumea se hrănea cu asta, confesiunile deveneau tăișuri care te sfâșiau sistematic, precis, până la final; puteai și să nu fii, și atunci ficțiunea te dădea gata de două ori, o dată pe dinăuntru, amețindu-te cu măștile ei, o dată pe dinafară, antrenându-te într-un fel de ritual incestuos între scriitori, cititori și critici. Bun. Și atunci ce rămânea? Între, nu se putea. Mijloc nu exista. Poate rotirea? Poate reconcilierea? Poate survolarea? Soluția era să se așeze și să respire adânc.

Photo: http://www.flickr.com/photos/29320962@N07/3844681405/, Giles C. Watson, All Rights Reserved.

Adelpho și scrisul pe genunchi

…pe genunchi, Adelpho avea un fel de inscriptie și, stând el așa, singur și neîntrebat de nimeni nimic, se întorsese cât se putea de mult spre lucruri pe care alții nu le văd decât în povești și cu umbrele cărora își construiesc cărțile, filmele, casele, hainele și orice alt lucru. Nu mai scria demult nimic, în niciun caz cu mâinile, nu mai lăsa asemenea urme decât cu genunchii. Și cum se petrecea scrisul acesta? Simplu de tot. Ca orice om, Adelpho stătea nu doar în picioare, așezat, întins pe pat sau cu fața în mâini, stătea uneori și în genunchi, iar atunci, fără să se gândească dinainte, pe locul pe care apăsaseră genunchii lui, se lăsaseră câteva semne. Așa se face că, prin casa lui sau prin grădină, pe rădăcini sau pe pietre, se puteau vedea asemenea inscripții scrise cu genunchii. Bineînțeles că, dacă tânărul și-ar fi pus dinainte în gând să scrie așa, n-ar mai fi apărut nimic, ba mai mult, l-ar fi durut picioarele ca după o sută de kilometri de rătăcire pe munte. Ca să le păstreze liniștea, nu se mai gândea uneori nici la părinții lui care ajunseseră , nici la soția lui, nici la copiii lui, pentru că dacă s-ar fi gândit, le-ar fi măcinat viața și bucuria la cel mai simplu gest. Ușile acelea luminoase pe care le descoperise erau aproape de ei și nu se putea gândi decât că, în vreuna din serile cele mai agitate, ar fi putut brusc să deschidă una din ele, iar acolo să se afle iubita lui, Saria sau Melo, băiatul lui cel mai mare, cel care se pricepea de minune să contruiască mecanisme pentru aparatele de zbor. Dar nu aștepta prea mult, pentru că știa și altceva, că în timpurile astea, nu prea ți se mai arătau lucruri, dar se auzeau. Scrisurile astea de pe genunchi erau și așa mult mai mult decât putea să aștepte.