Atât – „…seara de acum și noaptea care vine…”

Anunțuri

începutul și al treilea fragment dintr-un roman inexistent numit adelpho

Soarele bătea pe ușa lui Adelpho. În dimineața aceea, mai mult decât în altele, lumina ieșea de peste tot, dintre frunze, dintre firele de iarbă, de sub crăpăturile și spărturile pe care tânărul acesta nu stiuse niciodată să le repare, iar amănuntele astea îi plăceau, îi plăcea să le speculeze poate, să ghicească în ele liniștea, ritmurile de orice fel. Nu-l impresiona nimic dintre lucrurile impunătoare sau memorabile, în schimb orice colț ascuns sub cine știe ce gard vechi, orice bucată de lemn sau de zid acoperită de vreo plantă agățătoare îi puneau în mișcare toate forțele, tot locul în care se afla, tot cosmosul, universul și tot ce se putea imagina dincolo de el; toate se strângeau acolo și-i ofereau cea mai simplă și satisfăcătoare coerență.  De mic copil, repeta cuvinte care nu există sau le sucea pe cele care există, doar să reușească să se strecoare printre lucrurile care te sugrumau la tot pasul, mai ales în 2010. Se petrecuse ceva teribil în dimineața aceea; Adelpho se trezise fără vreo urmă de imaginație, gândirea lui era doar un fel de înaintare, aproape fără memorie și fără perspective. Dulapurile erau goale, geamurile acoperite, plecaseră toți, toți îl părăsiseră. Doar niște fantome care îl însoțiseră întotdeauna și care se mișcau fulgerător, de colo-colo, când era prea obosit să le privească, rămăseseră cu el, țesându-și pânzele protectoare peste tot.