Plopii

Acum vreo doi ani, de la fereasta dormitorului nostru, în care au stat poate mai mulți oameni decât în oricare alt dormitor de îndrăgostiți, se vedeau doi plopi foarte înalți, pe care eu îi vedeam și altfel decât erau, ca un fel de prezențe libere si zvelte; dincolo de ei, ca și dincoace de ei, începea altă lume.

Pe locul lor – și pe locul lor- a fost ridicat un complex de locuințe care, în traducere aproape literală, se numește Orașul de Smarald. Mă gândesc încă la plopii aceia, poate sunt înrudiți cu cei dintr-un blog prieten, Aberoscop, sau poate sunt alții, legați de inima spartă a orașului.

Mai e acum, încă, în apropiere, o parcare ilicită. Acolo, un copac. Iar lângă copac, un felinar. Electric. Și în nopțile cu ceață, razele sunt aproape materiale, trecând prin aerul umed și greu. Ca într-un basm, firele vitale ies la suprafață, să răstoarne lucrurile, să respire.

Anunțuri

Ce se vede sau ce se întâmplă?

Iată o dilemă naivă și deloc importantă, mai degrabă un gând sâcâitor care trebuie trecut cu orice preț în public, ca să se învețe minte. Ce te faci când poeții nu vorbesc între ei? Ce e în capul lor? Ce caută, în definitiv? Se spune că, după toate celelalte care se spun în legătură cu ei, poeții ar fi niște oameni foarte atenți. Unii vorbesc de imagini, alții de întâmplări, alții nu vorbesc despre nimic, pentru că știu ceva în numele căreia trebuie să tacă. Sunt poeți care caută și care își forțează scrisul. Sunt oamenii care scriu cărțile și care, pe o cale sau alta, intră în ”maelstrom”. Inteligența teribilă a acestor oameni mă sperie uneori, alteori nu îmi vine să spun nimic; cred că îi văd pe poeți și drept ceva ce lor nu le place, ei sunt și un fel de salvatori. E nevoie de alt nume pentru ei, poate ceva care să însemne, în același timp, recuperator, transformator, descoperitor, îndepărtat; lor lumea li se întâmplă, chiar așa, iar asta nu e chiar neimportant. De aceea unii sunt poeți, poeți, iar restul e… artizanat, așa, important și el, pentru că ne ferește de schizofrenie. Și mai pot face încă ceva poeții adevărați: în jurul lor poți să respiri, literalmente. Alteori, lângă ei, ai senzația de ocean sau îți arde capul pur și simplu; iar invizibilul e corporal și nu mai e ridicol.