adelpho (II)

 

 

Despre dublu nu poți să spui mai nimic din ce nu s-a spus deja. Mă gândesc la Harmodius și Aristogeiton, cei doi atenieni care l-au înlăturat pe un celebru tiran și la felul lor de acțiune dublu; la cum, ca și Seghie și Vah, au fost pe de o parte priviți ca eliberatori, pe de altă parte doar ca o altă pereche de erastis-eromenos. Nu sunt sigur că lucrurile astea au fost înțelese atunci, iar acum cu atât mai puțin. Pentru că de înțeles e ceva. Undeva s-au pierdut niște forțe, undeva a rămas un fel de prăbușire care înghite periodic fragmentele prin care ne exfoliem.

Se prea poate ca unele gânduri, unele teorii sa meargă mai departe, iar asta să le facă toxice, premature, monstruoase. Iar unele cuvinte să nu fie spuse la timp, sa taie prea adânc, așa cum am auzit ieri, pană la despărțirea dintre suflet și ce e dincolo de el.

Apoi mă gândesc la Adelpho ca la o ființă dintr-o altă umbră, poate o umbră luminoasă. Cineva care se apropie de unele cuvinte ca de obiecte. Care are o gândire poliformă și simultană, care nu se încurcă în propriile rupturi, deși le cunoaște și le explorează. Ar putea să fie un om, o stare și un obiect, în același timp. Dar și o legătură între lucruri.

Adelpho ar fi un fel de om care nu-și lasă îngerul în pace, nu-i dă voie niciodată să se bucure și să-și perfomeze dansul, pentru că așa se spune prin unele locuri, că îngerii saltă de bucurie uneori; așa cum pot să zacă și mâhniți undeva. El nu se teme să pronunțe cuvinte, delir, înger, frumos, sfasiere, dar nici altele, hermenutică, destin, revoluție, pentru că le știe din altă parte, le știe înțelesul din altă parte, partea care nu e bătrânicioasă și unde bate un fel de vânt printre ierburi care n-au fost niciodată tăiate.

adelpho (I)

Sergius și Bacchus

M-a încântat întotdeauna ideea că, undeva, pe lume, există, în tot ceea ce facem, o pereche. Cred în lucrul acesta, pentru că el se vede și se întâmplă, iar dacă nu se vede, nici nu se întâmplă, atunci se simte; și dacă nici așa, atunci el se presimte și un sentiment umbros te conduce spre asta, fie că vrei, fie că nu vrei. Firește că, de la Ghilgamesh încoace, lucrul are un alt nume de fiecare dată, dar asta nu e important decât în planul al doilea, când vrei să vadă și alții. Pentru că în primul plan, nu vrei să afli decât locul sau timpul aceste co-incidențe, acestei suprapuneri care e simultan mască și descoperire.

Și în hermeneutică se spune asta, de la hermeneutica hermetică, în care, zice-se, Hermes a scris pe tabula de smarald că ce este sus este și jos, până la hermeneutica interpretare, unde se așteaptă o afirmație doar ca să-i demonstrezi pe dată contrariul. Până și ideea unui blog, weblog sau logare în Internet, se leagă tot de asta. Și cred că e locul cel mai nimerit să se vorbească despre asta. Mai trebuie un nume pentru serialul acesta. Poate adelpho.

În octombrie se celebrează numele a doi sfinți dintre cei mai puțini cunoscuți, dar nu mai prejos decât alții (mai ales că în asemenea locuri cu greu se poate vorbi de mai prejos sau mai presus), Serghie și Vah sau Sergius și Bacchus, doi romani care s-au convertit în secret, admirați uneori pentru determinarea lor, alteori descriși ca erastai sau ca adepți ai ritului numit adelphopoiesis, o în-frățire sau fraternizare, bratotvorenie, în slavonă, affrèrement sau, mai „simplu”, Ordo ad fratres faciendum. Despre ei se spune că au fost umiliți mai întâi prin deposedarea de însemnele lor militare, apoi prin îmbrăcarea în haine de femeie și batjocorirea lor în mijlocul orașului, apoi se zice că au fost bătuți cu vene crude de bou, încălțați cu încălțăminte de fier și decapitați.

Ceea ce găsesc extraordinar este ideea de a căuta, de a te lupta, de a muri pentru același lucru alături de cineva. Cred ca martirajul, revoluția, secretul, ritualul, prietenia profundă, ceremonialul alchimic, ideea de a fi părinte sau de scrie un text, delirul, halucinația, ca și toate întunecimile umane, dacă nu cumva tot ceea ce există sau nu există, se leagă de ideea găsirii dublului, de ghicirea acestui spațiu al perechii, spre care înaintarea se face în spirală, astfel că, deși, teoretic, traseele nu se suprapun niciodată, ele devin unul și același. De aici până la erotism nu e decât un pas, dar unul important și atât de greu de diferențiat, încât e mult mai ușor să se inventeze teoria lui și apoi lucrurile să fie lăsate în aer.

Deocamdată, să fie adelpho punctul de plecare spre anume clarificări, nu lipsite de cețuri, nici de  splendide tărâmuri mișcătoare.

 

Photo: http://en.wikipedia.org/wiki/Sergius_and_Bacchus