Tremolens

Cred că există un ritm fizic al gândurilor și uneori cred că face bine să-l urmăresc, în rarele momente când lucrurile cele mai neînsemnate dau iluzia (dar până la urmă cine spune că așa e sau nu) că sunt ceea ce contează de fapt. Iertare pentru citirea greoaie, ea poate fi și simplă, pentru cine dorește. Poate chiar odihnitoare.

Mi-a zis și mie un tânăr poet să renunț la repetiții la chestii inutile

(cu toate că el nu știa cine sunt eu, nu știa nici el cine este nici măcar cu cine vorbește)

știu totul deja

vreau altceva

vreau o lume tăcută, insipidă

adevărată, cuspidă

Există undeva precis lumea aceasta

și ea se numește zona Tremolens

zona parietală a lumii

sau poate, dar nu contează, dorsală.

Vreau să știu doar cine ce-a spus

Restul e de la sine

 e scriptural îmi convine

nimic nu ține

doar ceva poate care se duce și vine

se desface se prăbușește

e poate uluitor, dar și mort,

poate că mi-aș dori de fapt să fiu un fel de

un fel de

un fel de aviator

o escortă sau poate doar un escort,

atunci de fapt îmi vine să spun

un cuvânt care-mi va pregăti

solemn

edulcorat de atâta (iertare prietenilor mei senini de lumini și absențe) rahat

singular și rotitor sfârșitul.

abia apoi am să știu totul

din nou

(de fapt știam de la  bun început, dar nu mi-a mai ramas decât bunul simț

el nu m-a înșelat

nu m-a-ntrecut)

abia atunci

o să pricep și eu

un cutremur și o mașină

atunci poate o să vreau ceva normal

ființa gramaticală, asta, care te ia

ca din oală,

 o oală fierbinte cu multe formule și teorii

propulsate

altele doar sâcâieli poate

și câteva manuscrise

asta nu o să țină,

Vreau să fac un lucru despre lăsatul deoparte

(și țin să anunț, acum într-o seară de 29, de saturn și de marte)

despre lăsatul în pace îl fac

despre lipsa de trac

din taxi…

despre cum sunt nebun și am și-un copil care nu știe asta

și care spune poezii despre primăvară

scrise de mine

dar nici asta nu ține

Un lucru despre cum trăiesc pe vârfuri, într-un fel de oprire

de acolo nu pot decât să-l strig pe copil

o strig și pe ea pentru că eu am răvășit-o

eu mama lui am făcut-o

eu am smuls-o din aerul ei cel albastru

Dacă ai ști că ea vedea aerul poetic

aurul lor

ea și acuma îl vede

eu doar am nevoie de haină și de câteva fire

de apă

pentru că până și dinții îmi vâjâie

Reține, pentru că nici asta nu ține!

Altă dată s-ar fi rezolvat prin închiderea ochilor

aș fi văzut versuri

mai ales oameni aș fi văzut,

Dar nici asta nu ține

am și eu golul meu și el nu se umple cu mine

după rețetă

pentru că nici asta nu ține

prieten drag nici tu nu exiști

pentru că există un singur fel de dragoste

și în general e un singur fel de orice

dar stai liniștit

Nici asta nu ține!

viața mea de la 30 de ani nu există

mă tem că au trecut toate

prin mine

de partea aceea veche din mine

din ea

de la care mă doare capul întruna

întrucâtva

pe capul asta dureros copilul mă mângâie

mă mângâie pe cap

și iubita mea

capul meu care știe totul și se îmbolnăvește

de milă am nevoie

doar să știu acolo în cap cine ce-a spus

de fapt nici asta nu ține

nici asta nu ține deloc

domnule… doamnă… e vorba numai de rime

sau poate de silă. deloc

 

Photo: http://www.travellersinegypt.org/img/images/the-whirling-dervise.jpg

Anunțuri

Yellow

 

Mergând ieri prin oraș,

am purtat un pulover galben, galben,

galben închis aproape auriu, dar nu țipător, aș putea zice galben închis, dar parcă nu prea merge,

în orice caz, eram altcineva. Chiar că i-aș spune puloverul yellow. Și dacă nu ar fi galben, tot yellow i-aș spune.

Au fost mai multe opriri, fiecare cu rostul ei, au durat între 10 minute și șase ore.

În timpul acesta, mintea mea s-a despărțit după prostul ei obicei între mai multe, o minte zâmbește, una respiră, una gândește, iar alta privește.

Cea care privește aduce de obicei cele mai multe priviri. Oamenii par dispuși la privire, sunt gata să facă orice, numai să fie priviți.

Asta e una dintre realități, ghinionul e că realitatea aceasta alunecă și se continuă, ceea ce te duce cu destulă ușurință spre un fel de peșteră circulară, un fel de peșteră transparentă. Îți imaginezi? O peșteră transparentă…

Cu siguranță, puloverul galben mi-a fost de folos, pentru că afară era frig, era destul de puțină lumină și lumea părea să-și deschidă coerențele care pe mine mă vor interesa până la capăt, chiar dacă asta nu e nici o fericire.

Noroc că, din cand în când apare câte cineva. Îmi spune știi că a murit cutare? Sau ce ai mai făcut, mai ai pe cineva bolnav acasă? Sau îmi vorbește de vreo călătorie. Sau mă mângîie și spune vino la casa numărul 10, de pe Strada 2 ani, e pe drumul spre biserica verde-albastră, aia de lângă lac. I-auzi pe unde stau ăștia.  Ei nu privesc niciodată. Doar mă conduc. Ei sunt îngerii mei păzitori.

Așa e viața mea deocamdată: năstrușnică, galbenă, ce va fi însemnând asta.