De gândit – din 2008, 2009, în 2010, într-o noapte cu lună sau fără lună

 

fragment 1

Cartea Adelei Greceanu, cea adevărată, pare că nu începe de fapt niciodată, pentru că, aşa cum spune mătuşa Zizi, ai început să vorbeşti despre mine, dar tot la tine ai ajuns; ea se limpezeşte şi se defineşte odată cu pieptănatul miresei, gest care ţine pe de o parte de o poveste întreţesută, cu voci care mută toate zonele posibile şi probabile ale conştiinţei în acelaşi plan, pe de altă parte de o descuamare, o exuviere, de mişcarea magică ce va duce, aşa cum citim, la ruperea cercului bărbaţilor, căci tot ce mi se întâmplă nu e altceva decât lunga lor plecare. Este o ceremonie frântă ca şi povestea ei, iar dantelăria (miresei şi poveştii) ei nu este suavă şi simbolică, ci eretică, enervată, energică, pentru că, aflăm din carte, mireasa cu şosete roşii n-are defecte (…) Este egocentrică, orgolioasă, arogantă, iar povestea ei e într-un fel o atenţionare că poeţii refuză lumea pe care tot ei o salvează, forţându-i supravieţuirea şi frumuseţea, forţând şi mai ales determinând întâlnirea, probabil androgină şi ea, dintre cele două minţi (cel puţin) ale oamenilor, adică mintea creierului şi mintea inimii.

(despre Adela Greceanu,  Mireasa cu șosete roșii, 2008)

fragment 2

Când scrie despre ţara Soporia, „ţara tristeţii şi a bătrâneţii ţara euritmiei şi a nebuniei”, despre „cea de 28 de ani” care „ar coborî în iad”, Marius Conkan ar putea la fel de bine să spună ca Ghilgamesh cel căruia Enkidu nu îi dezvăluie legea lumii subpământene pentru că s-ar porni pe plâns „Ei bine, fie, vreau să mă pornesc pe plâns”; Marius Conkan ar putea să spună şi povestea visului în care tot Enkidu „mă apucă şi mă duse spre casa întunericului, spre casa de unde nu mai iese nimeni, spre calea fără întoarcere” şi tot el ar putea să ia parte oricând la o intimă descensus ad inferos şi, mai mult decât atât, la straniul ritual al haimakuriei în urma căruia Odiseu face spiritele din Infern să-i vorbească. Aici nu găsim nici vreun Odiseu, nici vreun Enkidu explicit, dar găsim o mitologie a reciclării, a tăişurilor, a extremităţilor şi marginalităţii, găsim aici metrosexualul, plasticul, gonflabilul, păpuşile, prezervativul, dar şi penele, epilarea, fardul, părul; sunt aici cuţitul şi lama, dar şi vânătăile, sângele, stomacul şi pântecul; lucrurile sunt tăiate, secţionate, sfâşiate, macerate, găsim mintea care imploră „să fie mâncată de vrăjitoare şi zmei”, găsim un individ care nu trăieşte în negare, aşteptând epopteia paradisiacă, ci ia răul în piept („răul a fost despicat”, aflăm, dar uneori aflăm şi că „i have had enough„), şi-l asumă încercând să-i găsească strălucirea; de aceea el comite un gest teribil, nu al adulmecării sângelui, cum face Tiresias în Infern, ci acela al mâncării fardurilor – masca (iniţiatică, desigur) devine, aşadar, una cu personajul în cadrul unei lupte stranii, incredibil de tensionate, de organice, date oriunde, în interior, oricare ar fi el: psihicul, misticul, copilăria, strada sau bucătăria.

(despre Marius Conkan, Soporia, 2009)*

fragment 3

De fapt aici e de gândit la Frida Kahlo sau mai bine zis la cele două Frida ale sale/ale noastre, precum și la generația de poeți actuali (apropo de visul îndelung comentat de pe blogul mesmeic, aici regăsibil în blogroll) care pare un misterios banc de pești tropicali nimeriți direct lângă vulcanii inexistenți și adormiți de pe fundul oceanului înghețat. Ce vor fi căutând acolo/aici, e de gândit. Pentru gânditul acesta, favorabil va fi probabil tabloul de mai sus, descoperit de curând.

* în Steaua și LiterNet, 2010:

http://atelier.liternet.ro/arhiva/8689/Florin-Cristian-Balotescu-Adela-Greceanu/Androginul-si-mireasa-lui.html

http://atelier.liternet.ro/articol/8770/Florin-Cristian-Balotescu-Marius-Conkan/Marius-Conkan-Soporiasi-distorsiuni-din-lumea-vie.html

Pas 3

 

 

Iubita bătrânului 

Dragi copii, poeți, jucării…

am rămas la fel

nu vorbesc japoneză

și de la naștere nu am crezut în niciun fel de tragedii

cânta bătrânul prin casa rotundă

în anul 2075

În timp ce el cânta și sărea cu mâna dreaptă în sus

iubita lui căuta să se tundă

din 1978 părul ei începuse să crească

și creștea și creștea numai iarna uneori se oprea

dar cum anotimpurile muriseră unul după altul

iubita nu mai avea decât un sigur lucru

de făcut

cu un cuțit sclipitor în fiecare zi tăia părul crescut

părul nu era magic nu era din poveste

nu era nici poetic nici scârbos

nici de animal

era doar un fel de organ inutil și greu de purtat

și doar la iubitele de bătrâni dezvoltat

ca un pește ieșit pe uscat

poate un fel de narval

Ea tăia și tăia

dar era doar o înșelătorie adevărații știu pentru cine și pentru ce

pentru ceilalți o mie

Ea în realitate doar respira

Proștii nu vedeau decât părul tăiat

bătrânul cu totul evident se-nvârtea

el nu fusese nici mistic nici bărbat nici ratat

el doar bătrân mai era

și o avea pe iubita bătrânului

lumea e cum o știi n-are rost să mai spunem nimic

subiectele din 2005 le-am dat la gunoi

maestrul ciorbelor ar spune

„ca să faci o ciorbă cu spirit îți trebuie mai mult timp mai multă reținere”

eu doar am să mă învârtesc tu vei tăia mai departe

nu-i vorbă și noi o să gemem o să ne mascăm

o să ne hrănim mai ales cu vegetale chiar dacă s-au terminat toate

chiar dacă ceilalți scriau citeau amețeau și zburau

chiar dacă nu ne-au văzut

chiar dacă nu scrie în nicio carte.

Pas 2

 

Errr 

Errr…

Lucrurile intră în mine

încă de la primele tremurări

de la țipete ochii ficși pielea violetă

Errr… errr…

Nici pe scaun nu pot să mai stau

intru prin el ca să-i fac loc

fac cercuri cu mâna vorbesc și mânânc

 să știe că mai sunt pe locul meu

errr… errrr…

nu am avut niciun vis nicio așteptare

tot ce am scris a fost să găsesc o femeie

errr…

abia se terminase de așteptat un bărbat

errr…

am cerut-o de soție pe stradă s-o scap de vrăjitori călugări și păpușari

aproape că i-am văzut oasele măștile și nenumărate inele

zoom in always

aproape că asta mi-a permis să vorbesc despre toate

errr…

unii doar au bătut-o

alții doar au cusut-o

numai eu am stat aici și poate stau și acum dacă nu cumva am murit

Pas 1

Zăpada intră peste tot

 

Reiau pentru tine care mă vezi cu privirea ta dublă

ceea ce am spus acum cinci ani și ceva

din punct de vedere meteorologic și atunci am vorbit tot la mijlocul iernii

și într-un fel de restaurant ne privea Leonardo da Vinci

de parcă el ar fi știut ceva despre asta despre lapte cu miere

cine a mai băut lapte cu miere în 2004

cine a fost cuminte

să se ridice și să plece de tot

atunci era despre topiri despre treceri despre transpuneri

despre cuptoare paturi calorifere membrane și alte accesorii calde și reci ale îndrăgostiților

despre apariția organelor demult uitate răsucirile lor

corpul meu pe atunci împăiat și cârpit

reciclarea tragediilor lumii despre invențiile dureroase

despre urlete dans umbrele împletite care se izbesc și acum de pereți

mai bine eram în Siberia

intram amândoi în haina aceea

Dar acum nu fac decât să reiau

aș putea să inventez pentru asta mișcări

să port un corn sau o mască de câine

 să bat în tobe să mă îmbrac în fier în albastru în bărbat în femeie

să trec prin tunel să-mi rad tot părul să vorbesc cu vocea altcuiva

e vorba doar de protecție

se merge până la folii de plastic

de păstrarea bucuriei că pot să fiu la fel și aici și acolo

mereu

din când în când

e vorba de orice presimțire de orice așteptare de un zid permeabil prietenos cristalin

de înotul prin aer de luminozitate

În camera dinspre lac doarme un copil și nu ai cum să uiți asta

el știe de suprapunere de supraviețuire de singurele gesturi posibile

doar el mai aude ceva de atunci doar el mai vrea o soție de la trei ani

ne place zăpada

zăpada intră peste tot

 aici cel mai frumos lucru de pe fața pământului

Și toate astea în fiecare dimineață.