Whirlll…

capt_photo_1251486624216-1-0Acum să te ții pentru că asta e

asta e așteptarea

pentru că toate canalele sunt blocate

toate ușile sunt închise

toate ferestrele acoperite

toate perdelele trase

toate bandajele înfășurate

toate șuruburile toate niturile toate izolațiile

toate cuiele sunt batute

fiecare gaură astupată

vasele sangvine toate sunt oprite

părul nu se mai mișcă în vânt e ras nemișcat

ochii sunt ficși fața rigidă

râsul nu are frâne

nimic nu se ridică nimic nu coboară nimic nu se mișcă

nu se digeră nu circulă nu se produce

totul e fix și blocat

nimic nu se sparge

mechanos mechanos mechanos

doar furia feminină e aparatul meu de respirație

doar miracole puerile sunt transfuzii vitale

2009 – nu știu să mai spun nimic nu știu cine cu cine vorbește

abia mă târăsc spre fereastra mea luminată

abia ies de aici

e groaznic aici unde am alunecat am alunecat chiar în bătrânețe

am nevoie de un fel de concentrare aceasta e a doua umbră a mea

împreună cu ea îmi calculez gesturile și respirațiile

până atunci nu se mai poate absolut nimic

doar puțină discreție

și nimeni să nu mai împingă

să nu întrebe

ca să nu amețesc să nu mă dizolv

ca să putem ieși pe ușă să ne spălăm să mergem până în stradă

să trăim la Paris

pentru ca acolo mai trăiește dada

nu știu cine e dada era doar într-un vis

am uitat să spun că și visele s-au blocat

abia acum e totul blocat

abia acum e complet

Photo:

http://news.yahoo.com/nphotos/Photo-Highlight-sun-sets-over-lake-outskirts-Bucharest-Romania-end-hot-day/ss/441/im:/090822/481/522fd0df6c56489da69a38b6ef34311e/#photoViewer=/090828/photos_us_rank_afp/e4ffe96835adfb2575c46a1cee8cb42d

Sa fii cuminte!

LN

Pe 12 august era, este ziua Lyggiei Naum; august e o lună a leilor, o lună puternică; astronomic sau astral, anul acesta Mercur se leagă de Fecioară, o suprapunere despre care se pot spune multe. Nu e un timp liniștit, dar poate că el include și lucruri favorabile, ca mereu. Chiar dacă uneori îți vine doar „să intri in gaură de șarpe” sau să stai tăcut, vorbind, ca la ultima noastră întâlnire, despre o grădină japoneză; sau poate că te-ai deschide nu ca o floare, ci „ca o varză”, numai dacă ai avea cui; personajul Ani, din papirusul egiptean foarte cunoscut se plângea că nu mai are cu cine să vorbească. Dacă aș vorbi cu cineva acum, nu i-aș spune decât că nu e ușor să fii cuminte.

Photo:  http://www.gellunaum.ro/en/index-en.htm Multumesc!

Franklin Rosemont (2 Octombrie 1943-12 Aprilie 2009)

kingandqueen

Am aflat foarte târziu că pe 12 Aprilie 2009 a murit la Chicago Franklin Rosemont. Prima oară am întâlnit numele lui în legătură cu Gellu Naum. El era printre cei care l-au cunoscut pe André Breton. Împreună cu iubita lui, se ocupau de o insulă stranie,  Surrealist Movement in the United States. Cu toate că simțurile personale nu îmi permit o apropiere corespunzătoare de spiritele determinatoare ale timpurilor aiuritoare de acum, plecarea lor îmi comunică discret câteva dintre mișcările lumii, uneori tentaculare și strălucitoare, alteori doar plictisite și stupide; din păcate, nu am fost nici destul de abil sa găsesc prea bine cum s-a vorbit/tăcut despre asta pe la noi. Mai mult de atât, deocamdată nu se poate spune; poate doar că, la fel ca în poemul Tatăl meu obosit, al lui Gellu Naum (a cărui zi, una dintre ele, de fapt, a fost pe 1 August): uneori ne dădeam seama că ne comportăm ca niște naivi dar preferam să ne bazăm pe propria noastră apreciere.

http://www.corpse.org/index.php?option=com_content&task=view&id=374&Itemid=39

Suprapuneri

       Cu toate că nu va fi vorba doar despre cărți în cele ce urmează, voi pleca de la ele. Unul dintre faptele foarte interesante ale limbii române, care, prin multe dintre cărțile apărute în ultimii ani, se dovedește tot mai surprinzătoare, este cât se poate de banala polisemie a cuvântului carte. Se leagă de această „întâmplare” lingvistică o alta întâmplare, anume că în vârtejul de apariții scriitoricești și prolificitatea aproape halucinatorie a editurilor, sunt întotdeauna câteva cărți atipice, care se citesc altfel, aș îndrăzni să spun chiar cu alte facultăți decât cele obișnuit asociate cu lectura, cărți care au și alt rol decât cel de fluidizare și refigurare a paradigmelor, ele scot la suprafață un alt fel de realitate, care clarifică, inspiră, determină; ele mențin tectonica vitală a spațiului devenit vizibil prin cărți. De multe ori, unor asemenea cărți li se potrivește un citit mai degrabă mediumnic și divinatoriu, adică, în acest punct, citirea cărților se apropie de mânuirea cărților de tarot; „atingerile” dintre cărțile de tarot și cărțile de bibliotecă sunt numeroase și prezente dintotdeauna, mă gândesc însă acum probabil la ceea se numește close reading, o lectură personalizată și reiterată până la transbordarea identității, ca un fel de dialog permeabil și repetat cu diverse zone deschise de o carte, probabil un ecou al vechilor hermeneutici.

Nu e, desigur, decât una dintre opțiuni, dar e și una dintre opțiunile în absența căreia cărțile și alte realități predispuse unei, să o numim așa, suprapuneri, pot pierde teren; teren poetic, evident, componenta lor transgresivă, cum spunea cineva. Ar fi vorba, în cel mai propriu sens, de o a-plat-izare a cărților, de reconsiderarea opțiunilor de lectură, de cititul-hazard, cititul-puzzle, cititul-rubik sau, dimpotrivă, cititul care implică gestul celui care descifrează manuscrisele miniate sau cine știe ce plăcuțe de lut de prin Tibet, cititul-hiper-hermeneutic, cu frumoase „obsesii” ale etimologiilor, de- și resemantizărilor, inventării cuvintelor, cititul-exfoliator sau cititul slide-show, cititul-divinație. Sunt mulți, probabil, aceia care practică aceste lucruri dintotdeauna, nu cred însă că tot mulți sunt și aceia care duc mai departe acest proces care implică și un fel de afectivitate, o apropiere și re-interiorizare a experienței, aplatizare a cărților, am spus, transformare a cărții în joc de cărți, nu în ideea fragmentării sale care poate fi oricând seducătoare, ci a unei reconstrucții a spațiului care a generat-o. Ca și la tarot însă, fericită este tocmai lipsa constrângerii, faptul că după aparente complicații, poziții ale cărților, întrebări și micro-contemplații aplicate celor 22 de imagini cheie, totul se eliberează într-o reașezare a cărților. Nimic așadar impus în aceste lucruri, doar indicii, intuiții vagi, eliminând orice vocație a totalitarismului care se regăsește încă din plin în toate zonele umane. Ca și în Dicţionarul lui Mircea Horia Simionescu, unde gândindu-se la reclame cu totul neobișnuite, personajul a selectat, dintre mai multe idei, una: este cea care îi permitea să călătorească în permanență, ceea ce n-a visat nici în cele mai frumoase vise ale sale. Un fel de citit care implică o răsfoire vitală, adică petrecută între viață, vis, amintire, intuiție, flash-uri de toate felurile, doar cu granițe de tipul celor anatomice, căci separațiile din interiorul corpului nostru, deși foarte importante, sunt cât se poate de aparente și permeabile. E vorba așadar de consistență, a minții, a percepției, de geografia interioară, spațiile personale, dar și intra-, inter-, supra-, trans- ori infra-personale, ca în depotrivă liniștita și amețioarea carte Bumgartes al II-lea a lui Jehan Calvus sau ca în blogurile nenumărate a căror mistică, dacă vor fi având vreuna, e tocmai una vecină cu a tarotului, deci tot una a suprapunerii, aplatizării regeneratoare, a serendipității. Și ar mai trebui poate să spun că acest fel de a citi se apropie mai mult de un fel de contemplație arheologică sau, invers, de o arheologie contemplativă, o percepție activă, a ceea ce s-a întâmplat cândva în mintea unui poet, dar și o intuiție destul de agresivă, în sensul că ea nu permite doar curajul ghicirii, ci și pe acela al predicției; ca un fel de simț al poeticului pe care, bănuiesc, mai toți criticii îl caută dintotdeauna.

Nu e vorba de suprapunere însă doar în literatură, mă gândesc la orice altceva din viețile noastre, mă gândesc la structura suprapusă realității – un fel de „geologie” adesea obositoare și călcătoare de nervi propusă mai ales de posturile tv de știri, de la care, pe un ecran android, se pun în mișcare benzi aiuritoare cu informații de toate felurile, voci diverse, fonturi dintre cele mai diferite, culori de ultim trend. Dar nu doar astea sunt suprapunerile, cât monitoarele din spatele prezentatorilor, unde se mișcă un fel de puzzle-inconștient al ecranului (sau poate că tocmai acela e conștientul lumii). Apoi, mă gândesc la suprapunerea pe care am văzut-o de curând, când Solomon Marcus, vorbind și zâmbind despre paradigmele incertitudinii sau… zâmbetului, se afla pe un fel de scenă luminată, dincoace de care era un perete de fum de țigări teribil, la rândul său legat de un perete de întuneric, apoi de unul de oameni, apoi de o perdea neagră, apoi de peretele de tineri zgomotoși din club, după care peretele propriu-zis, după care orașul (poate și de aceea orașul avea o singură casă și casa avea un singur perete, ca în poemul lui Gellu Naum, Crusta).

Nu pot lăsa deoparte nici suprapunerea vârstelor, a tinerilor care adesea au înțelepciuni de o sută de ani sau ale bătrânilor, vorba vine bătrâni, care întrețin state, uniuni, politici și războaie imaginare, cu victime însă cât se poate de sfâșiate și de reale. Nici vestimentațiile de ultimă revoluție nu se pot uita, căci și ele tot pe suprapuneri funcționează și apar mai degrabă ca niște layers din programele de prelucrare a imaginilor, decât ca haine, poate ca un semn al imprevizibilei disoluții supuse, s-ar părea, zeului Shiva care când dansează, când distruge. Și ce să mai spun de Wikipedia, de YouTube, de bibliotecile digitale sau de visele care încep să se vadă în culorile hainelor, în frizuri, în forma pantofilor, în preferințe identitare.

Poate că la asemenea semne de suprapunere se potrivește replica cuiva „ești nebun!” care spunea că texte cum este cel de aici s-ar cuveni scrise cu două corpuri de literă și semnate, în consecință, dublu, adică florin, ego și alter-ego; sau poate e doar un fel de discurs rotit și iridescent care vine din aceeași suprapunere care există, care poate la fel de bine să nu existe sau care ar trebui uneori să fie însăși lumea din 2009, un dialog-vertij ca în cartea Adelei Greceanu, Mireasa cu șosete roșii. Care e o căutare, o mică revelație, un semnal – scria și Corin Braga în jurnalul lui de vise Oniria: citesc, și câteodată trece prin cameră parfumul unei imagini. Când ridic capul să o prind, deja s-a și topit. Și totuși, cât de mult aș vrea să plonjez într-un asemenea spațiu. Când scrisul va coincide cu o astfel de senzație, am să scriu până la epuizare. Și mai apoi: iarăși a trecut o culoare de vis.

Și ar mai fi un mic text pe care îl scrisesem pentru un blog și care era despre  suprapuneri, HaZarduri, Pitagora și planeta Marte și care suna, tot ca mostră semi-delirantă, autoreferențială (din bun simț comun, nu din beție de cuvinte înaltă…) cam așa: am avut de câteva ori ideea să șterg toate aceste texte de aici, dar iată, le las încă, pentru că ele se leagă de niște experiențe care se produc azi, în 2007, 2008 și mai departe și, cu toate că nu vreau să demonstrez nimic, ele se leagă de un mod de viață ce, măcar pentru câțiva, e valid și inspirator. Nu de puține ori am senzația, destul de clară, că prezența mea în lumea aceasta e cu totul circumstanțială și că, într-un moment pe care nu mi-l pot aminti încă, a început configurarea unei identități care nu face decât să ia lumea de la început, cu alte determinări, alte legi, alte întâmplări. Nu mă simt bine aici, nu știu dacă locul meu e acesta, dar aflându-mă aici împreună cu identitatea mea nomadă, nu fac decât să observ și uneori să descriu. Obligațiile sociale și de alte naturi cotidiene fac parte dintr-un fel de supraviețuire, probabil o moștenire a medievalei sau mai vechii călătorii de cunoaștere a lumii.

Văd lumea ca pe o construcție lamelară, halucinantă, a cărei singură lege este ca straturile ei, care se rotesc intr-un încoace și încolo, să nu se lovească prea mult unul de celălalt. Trecerea mea printre aceste lamele se face rapid, mi se pare necesară, doar așa, printr-un fel de suprapuneri, păstrez legătura cu oamenii. E un fel de a trăi și de a vedea care te lipsește, într-un mod cu totul fericit, de orice atingere a nebuniei; nebunia urâtă, inventată de anume suflete impotente..

Cred în continuare în prezența hazardurilor, a întâmplărilor ce poartă numele acesta în care poți citi și zar, și haz și hard și altele. Nu pot să nu observ cum ritmurile corpului meu se cuplează nu cu mersul lumii, ci cu mersul aerului, al perioadelor din an, nu pot să nu observ tensiunile care apar la echinocții sau solstiții, felul în care, în anumite zile văd pe stradă numai femei înalte sau bărbați cu barbă sau tineri cu coafuri ciudate sau oameni eleganți sau oameni cu câini sau oameni bi- sau metro- sau multi-sexuali. Unde se situează toate astea, cum se întâlnesc ele pe dedesubtul suprafeței noastre vizibile, întreb având măcar atuul că, social vorbind, sunt silit (?!) să am un comportament social, patern, cultural; iar asta, se pare, e singurul certificat că ești în toate mințile, până și în fața celor care, s-ar crede, au o gândire poetică. Ce să mai spun, adevărată chitanță de om tânăr…

Fără vreun scop, am recitit ce scria Prophyrios despre Pitagora (ar fi plăcut să ai un frate ca Pitagora…); nu mă miră miracolele lui și miracolele în general, pentru mine sunt perfect viabile oricând. Ceea ce m-a mirat, într-un fel bun, a fost cum spunea despre el, ca și cum ar fi vorbit despre masa lui de dimineață. Despre care și vorbește, de fapt, la un moment dat. Dar asta este, de la Pitagora se păstrează doar demonstrația teoremei, de la povestitori, doar conceptele naratologice și tot așa. E și o melodie, „make your own kind of music”; Pitagora avea și el „his own kind of music”, that is muzica sferelor.

Citesc pe portalul yahoo (i-auzi, portalul…) despre două cratere strălucitoare de pe Marte, nu se știe ce cu ele. Mie mi se pare firesc, căci tocmai am visat ceva despre suprapunerea unor planete, ceva destul de intim așa că mă opresc aici. Cine nu crede că asta e o mișcare firească a oamenilor, să nu creadă; dar să nu mă implice pe mine în asta.

Și apoi, mai e filmul Orele cu scufundările lui iremediabile și salvatoare sau filmul I Really Hate My Job, în care sufletul și lumea se ascund printre aburi, șobolani, muzici salvatoare și înțelepciunea de pe chipul Oanei Pellea. Și felul incredibil în care unii oameni pe care îi cunosc reușesc să respire, să fie luminoși, să strălucească, cu toate că alții, în locul lor, demult și-ar fi luat lumea în cap sau ar fi făcut vreun pact nefericit…

Lăsând la o parte toate astea, mi se pare că merită să te gândești la suprapunerea lumii, la momentele sau în momentele când nu mai e timp pentru nimic, când nimic nu se mai revelează, când tronează ocazional o mistică sucită a oboselii extreme. Momente în care îți vine să spui sau să scrii întocmai ca Leonora Carrington la sfârșitul cărții ei The Hearing Trumpet: if the old woman can’t go to Lapland, then Lapland must come to the Old Woman. Ce va fi însemnând şi asta…

 

!Note: photo belonging to http://www.flickr.com/photos/apailthorp/. Thanks!