Entry for March 26, 2009

–––––––––-

Apoi respir

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

În ultima vreme s-a întâmplat ceva ce am promis cândva că nu se va întâmpla, dar acum văd că este cu totul altceva, e ceva rar, ce credeam că puțini reușeșc sau poate că toți fac așa, un fel de gândit în viteză, dar în perfectă coerență, un fel de gândire flash, ritmată de scris, de muzică, de mers pe stradă, de ascultat pe cineva celebru, ieșit in frig, așteptare a ceva, apoi iar scris, apoi iar muzică, apoi pregătit lecții, apoi introdus niște materiale despre prelevarea produselor cu potențial patologic, apoi traduceri scurte cu teme aiurite, apoi auzit o discuție despre supraviețuirea poeților prin traducere, apoi cineva întrebându-le pe Cecilia Ștefănescu și Ioana Nicolaie ce le motivează ca femei să scrie și pe ele spunând ca femeie nu mă motivează nimic; recitit despre un scandal la ziar petrecut pe alte spirale ale istoriei, apoi așteptarea raspunsului legat de manuscris, apoi găsit că manuscrisul lui Filip Florian a zăcut câteva luni la o editură, apoi mă gândesc cum au trecut patru ani de când a început așteptarea, apoi confesiunea secolului pe care am performat-o într-un restaurant în curent, apoi parfumul lui Gaultier cu filmul lui în care parfumul trece de la un bărbat la altul, voila, totul pe aria „Casta Diva”, apoi citesc cum Gaultier a făcut costumele pentru turneul Madonnei, „Confessions Tour”, apoi pentru Kylie Minogue, apoi pentru Almodovar, apoi pentru alții, și mai tari. Apoi aflu chestii despre politică, apoi despre echinocțiul de primăvară, apoi despre mecanismele adolescenței, despre hainele care nu fac oameni, dar îi protejează, apoi visul despre întâlnirea absolut zdrobitoare a doi poeți , apoi visul cu îngerul păzitor al altcuiva, dar e bine și așa, apoi respir, asta e gândirea în viteză în spatele căreia sufletul își permite odihnit încetineala…

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

„Bine, respiră” (Mircea Ivănescu)

––––––––––––––––––––––––-

Photo: http://rds.yahoo.com/_ylt=A0WTb_jEN8tJSuAAfWKjzbkF/SIG=12b0u2kav/EXP=12381412… Thanks

Entry for March 08, 2009

Pe 28 martie 1941, Virginia Woolf scria asa:

I feel certain that I am going mad again. I feel we can’t go through another of those terrible times. And I shan’t recover this time. I begin to hear voices, and I can’t concentrate. So I am doing what seems the best thing to do. You have given me the greatest possible happiness. You have been in every way all that anyone could be. I don’t think two people could have been happier ‘til this terrible disease came. I can’t fight any longer. I know that I am spoiling your life, that without me you could work. And you will I know. You see I can’t even write this properly. I can’t read. What I want to say is I owe all the happiness of my life to you. You have been entirely patient with me and incredibly good. I want to say that — everybody knows it. If anybody could have saved me it would have been you. Everything has gone from me but the certainty of your goodness. I can’t go on spoiling your life any longer. I don’t think two people could have been happier than we have been. V.

După care și-a umplut buzunarele cu pietre și s-a scufundat. Nu cred ca ea era nebună, cel puțin nu medical, și în general nu cred în nebunia medicală predestinată a poeților. Cred însă că, la un anume punct, oamenii cu trăire poetică, fie că sunt declarați și oficial, adică editorial, așa, fie că nu, ajung pe marginea prăpastiei aceleia din The Catcher in The Rye, iar unii se duc acolo, pentru că nu toți pot să reziste mizeriilor pe care lumea le învață simultan cu falsa educație/socializare/cultura/religie. Și e un gest de bunătate extremă și extremă discreție declararea nebuniei lor. Se spune despre Buddha că a refuzat Nirvana și toți zeii s-au zguduit de spaimă și de mirare. Merită puțină gândire lucrul asta, chiar și așa, pentru Virginia Woolf…

(sursa fotografiei: http://www.lgbthistorymonth.org.uk/history/images_woolf.htm)

Entry for March 06, 2009

Gellu Naum – Crusta

Orasul avea o singură casă
casa avea o singura încapere
încăperea avea un singur perete
peretele avea un singur ceas
ceasul avea o singură limbă

în tot acest timp copiii
creșteau și puneau o singură întrebare
pe când adulții nedumeriți și superbi
scădeau scădeau surâzând

Iată un poem din Gellu Naum, unul dintre cele mai speciale. Cu el, pricepi ușor la ce s-ar fi putut gândi Picasso când picta geometriile sale, la ce Chirico cu vaticinatorul său, la obiectele care sunt orice altceva în afara de ele și tot așa, până scădem la ce avem nevoie.