7 ianuarie 2009

Sfantul Ioan Botezatorul
John the Baptist
Iohannes Baptista
Yochanan ben Zecharyah
يحيى ابن زكريا Yaḥyā ibn Zakariyya

Aici sunt cateva cuvinte neprofetice, din ne-desert si probabil ne-incantatorii pentru cei care poarta nume ce pleaca de la Ioan. Imi amintesc si de un artist pe care l-am vazut de curand vorbind despre spatiile sale speciale: Jehan Calvus; acum seara, cam pe fuga spun astea, cand mi-am amintit de puterile apei; deci si pentru aceia care isi au forta in elementul acesta, pe de o parte fluizi si smeriti vitali, ca in pictura de aici, a lui Pierro della Francesca, alteori infocati si prodromici, ca in icoanele aprinse discret ale lui Teophan Grecul.

Anunțuri

Entry for January 06, 2009

Patru fapte, privirea întârziată și DZR poetice

Cu destul timp în urmă am aflat despre cuvântul contemplare (voi prefera acest termen, iar nu pe cel de contemplație, deși acesta pare să se specializat deja, întrucât îl găsesc mai aproape, prin structura sa, de ideea de proces) care se leagă de latinul contemplatio și astfel de templu, dar nu-mi amintesc să fi vorbit atunci de faptul că templum, la rândul său, provine din grecesul temnein (a tăia, a împărţi); și chiar dacă inițial filosofii din toate centrele sau colțurile lumii înțelegeau prin contemplare detașarea de mediul exterior, pentru vizualizarea interioară a splendorilor divine, nu mi s-ar părea deloc lipsită de interes o deplasare a termenului spre alte zone, lipsite la prima vedere de atuurile metafizicului și excepționalului, apelând la un sens etimologic-tehnic al cuvântului, anume la contemplarea ca separare a unui lucru de mediul său natural și reinstalarea lui într-un alt loc. Contemplare, așadar, nu doar ca meditație spirituală, ci și ca privire atentă și reflecție îndelungată, aș adăuga eu un fel de privire întârziată, care implică memoria, reprezentarea, micro-revelația. Sunt mulți cei care s-ar întreba acum, astăzi, aici sau aiurea, ce caută un concept înalt într-un text atât de scurt și într-un context așa de minor cum este cel despre care va fi vorba mai departe; le-aș spune că există o nevoie aproape vitală de reînnoire a conceptelor, de o de-teoretizare, apoi umanizare, apoi re-teoretizare a lor. Rapiditatea cu care trec acum în revistă un proces complicat și de durată ar putea cu ușurință trece în domeniul ridicolului; pura descriere a unor asemenea fapte ar putea părea ridicolă și ea, pe de altă parte însă, mi se pare că una dintre facultățile vitale ale omului viu, care se mișcă și mai ales înțelege, este tocmai aceasta, de a contempla. Sunt lucruri care survin în fiecare moment și care transportă în alte zone prin exact ceea ce sunt, printr-o dereglare nu numai a obișnuințelor de percepție, ci și a contextului; alte zone – adică alunecările firești, evadările vitale de care omul are nevoie pentru a se menține pe sine, dintr-un fel de grijă despre care s-a vorbit îndelung în filosofie. Mă gândesc la câteva situații care s-au acumulat într-un timp destul de scurt și care, prin identitatea lor decup(l)ată dintr-o normalitate care nu pune probleme prea mari, se leagă de această idee de contemplare pe care o descriu aici. Iată faptele, pe scurt.

Primul se leagă de unul dintre cimitirele bucureștene pe lângă care trec în fiecare zi – aici, deasupra porții, adăpostit în cupolă, se află un clopot care, într-o bună zi, era tras de o sfoară lungă, lungă, spre încântarea unui copil, de o femeie relativ tânără, îmbrăcată într-un trening alb, cu dungi roz, cu pantofi sport, cu părul cândva blond. Era o scenă la fel de aeriană ca și insula plutitoare din Călătoriile lui Gulliver, o imagine care, în mintea mea, nu s-a potrivit cu nimic.

Al doilea fapt este că, într-o seară, cu o lună plină plasată acolo parcă pentru a prinde orice privitor disponibil, în apropierea celei mai cunoscute piețe din București, doi bărbați sud-americani îmbrăcați cu blănuri și purtând coroane spendide din pene, însoțiți de o fată care, pentru cine ar fi dorit, putea vinde o serie de discuri ce conțineau binecunoscuta muzica rituală, cântau și, din când în când, executau, acolo, pe asfalt, în lumina acelei luni neverosimile, un dans de război, un dans de invocare; iar felul în care se strânseseră într-un mini-semicerc urbano-șamanic oameni mai bătrâni sau mai tineri, unii cu bebeluși, alții stupefiați de mișcările perfecte, neregizate, sălbatice sau de craniul imens, al unui animal poate cândva cu rol totemic, așezat în fața valizei deschise, în care se pun astăzi, pentru că așa e astăzi, banii, felul acesta de a fi al acelor oameni, din acele momente, mi se pare a fi făcut posibilă o deraiere benefică a percepției lor; nu pentru că era acea lumină, acea muzică ceremonială, ci pentru felul în care lucrurile s-au așezat în acest fel, într-un anumit moment, fără nici un scop aparent.

Al treilea fapt se leagă de un adevărat personaj apărut în mulțimea de la metrou, un bărbat înalt, îmbrăcat cu frac adevărat, cu vestă albă, de matase și un joben cât toate zilele; doar geanta obișnuită trăda faptul că poate lucra la un circ sau la un teatru, poate că era cineva cunoscut, între două repetiții, iar eu nu l-am recunoscut, în fine, prezența lui părea din altă lume.

Iar ultimul fapt a fost prezența unui grup de tineri, cu piercing-uri dintre cele mai sofisticate, cu tunsori aproape ireale, cu haine șifonate sau prăfuite în mod voit, cu voci grave și priviri ascuțite, clare, dezinteresate, erau două cupluri și o fată singură care șocau în mod vizibil pe cam toți cei prezenți (tot în metrou). Ei au fost de fapt punctul meu de plecare pentru toate aceste idei, doar că nu ei au fost obiectul contemplării mele, ci eu însumi alături de ei, aproape de aceeași vârstă cu ei, nevând precedentul unei re-ordonări exterioare similare, neavând acest fel de expresie care provoacă privirea pe care o numeam întârziată și care, de fapt, e întârziată în două direcții – o dată ca oprire contemplativă, descoperind o stare a lucrurilor, altădată ca revelare ulterioară, ca reper vizual care persistă, așa cum rămânea imprimat un simbol, o mantră, suscitând apoi o serie de stări, de asocieri, de fenomene de cunoaștere și recunoaștere. De fapt, dacă ar fi ca aceste patru fapte să aibă un rol, în afară de acela de întrerupere a fluxului cotidian, de stază, să zicem, psihologic-cinematografică, ar fi atunci rolul unor imagini-reper, un fel de puncte din zona de substrat al lumii, puncte ce pot intra oricând în alt tip de asociere: de tip psihologic, antropologic sau poetic-narativ, puncte care solicită re-evaluarea facultăților perceptive.

Ceea ce vreau să spun, printre altele, este că acest aproape reflex al contemplării este la fel de interesant în ipostaza sa cotidiană, de privire atentă, care numai întâmplător de îndreaptă, ca aici, spre fapte oarecum marginale, ele însele o poveste. De bună seamă, orice om foarte grăbit, cu multe probleme care nu de puține ori aruncă simțurile în sfera penibilului, ar putea întreba ce rost au toate astea; ei bine, poate că ele, într-un organism uman deopotrivă interior și exterior, sunt niște poetice DZR, adică doze zilnice recomandate (în mod cât mai liber, necondiționat) pentru întreținerea vitalității (minții), a energiei (percepției), a sănătății (inspirației); și, dincolo de faptele decuplate, de felul celor descrise mai sus care se prea poate ca altora să nu le spună nimic, este vorba și despre faptul că, mai ales astăzi, contemplarea îmi pare a fi una dintre cele mai interesante procesele care se pot resuscita – ar fi de un absurd inuman, nepoetic și steril refuzarea ei în această așa-numită epocă a vizualului, virtual sau nu, și, aș îndrăzni să spun, contemplarea sau gesturile din familia ei sunt c
ele care ar putea da coerență acestor explozii perceptive care altfel ar rămâne doar atât, niște explozii, niște focuri de artificii; poate și un antidot pentru niște halucinări artificiale, poate și o reconectare la realitățile proprii, poate și o re-descoperire a lumii
.