Entry for December 28, 2008

Wreck-feeling sau scurtă cheie a fericirii

Mă gândesc adesea la libertatea pe care am dat-o unui sentiment aproape absurd, anume că, deși cred în existența unei zone personale, unice în felul ei, salvatoare și splendide, dar și cumba izolate, am o legătură cu oamenii acestei planete sau poate cu umbrele lor; da, în ideea de oamenii acestei planete, nu altfel. Bănuiesc însă că aproape nimeni nu are sentimentul acesta, al prezenței noastre suspendate și rotitoare, pe un corp amator de hazard fără limite. Poate că existența e într-adevăr plată, ca vechiul manuscris a cărui rulare se spune că se va încheia odată cu lumea, poate că lumea începe în pat, de dimineață, apoi pe stradă, apoi la serviciu, apoi e oboseala sau îmbrăcatul elegant sau ascunderea sau voyeurismul sau dansul sau nucleele vitale și poetice pe care unii le descoperă, poate lumea e doar spitalul, poliția, războaiele, copii bolnavi, terorismul, holocaustul, miriadele de justificări pentru a câștiga bani, care au atâta pregnanță încât planeta e doar un fel de accesoriu de design exterior. Poate că așa e, de fapt; măcar uneori însă e nevoie de o rotire, măcar o dată ar trebui să nu îți mai simți corpul, măcar o dată merită simțită plicitiseala cea vindecătoare, măcar o dată merită să crezi că vii de pe K-Pax, filmul acela în care nici nu mai conta dacă planeta salvatoare și generatoare de supraviețuire exista sau nu, exista doar ospiciul, salvarea, regresiunea spre fericire, marea îndrăzneală, supremă sfidare a lumii, de a simți fericirea.

Acum ceva vreme mi-am prezis mie însumi, așa cum e onest să faci, că oamenii vor începe să fie din ce în ce mai plicitisiți într-un sens pe care numai puțini îl cunosc și că se pot petrece schimbări în lume chiar și stând în camera ta și gândintu-te la asta, în camera ta care parcă nu e a ta, parcă ai fi un amnezic găzduit temporar de cine știe cine, un eșuat găsit undeva pe vreo plajă sau ieșit dintr-un accident teribil în care nu vei ști cum ai ajuns; acolo ai renunțat la ceva foarte specific, pentru ca în altă parte să se întâmple altceva, la fel de specific. Dar tinerii au obosit, tinerii nu mai vor lupte de ani buni, tinerii vor săși privească fericiți poemele invizibil discrete și copilul. Și, dincolo de asta, o imensă fantasmă și un teribil avertisment, numai eu știu pentru cine, că oamenii aceia de care sunt legat cu fire strălucitoare, ar putea fi fericiți; și, după reguli magice, ar putea rămâne așa.

http://www.youtube.com/watch?v=Dc3ei1tseeM

http://en.wikipedia.org/wiki/K-PAX_(film)

Anunțuri

Entry for December 02, 2008

Ceva e întotdeauna în zona în care locuim; e una dintre cele (încă) mai „sălbatice” din București, în sensul că e aproape de câteva parcuri, ele însele având pierdute rareori prin ele fragmente de sălbăticie, zdrențe de pădure, lacuri mai mult sau mai puțin misterioase ori amenințate fericit de vreo mlaștină, chiar mici izvoare dintre care unul, se zice, are apă vindecătoare. Orașul acesta despre care o prietenă declara că „o scoate din sărite”, ceea ce se poate într-adevăr întâmpla, are momentele lui de alunecare spre distorsionări poetice, așa cum a fost ceața aproape vie, care a stagnat peste oraș vreme de trei zile si trei nopți. Oricine știe ce aspect are în ceață și cea mai banală rază de lumină sau cum copacii intră în rarele lor momente în care pot fi întrebați despre una sau alta, căci ei, ca și în filmele cu copaci vorbitori, stiu cel mai bine ce și cum. Asta se poate face prin simplul gest de a merge printre ei, chiar dacă ceața, pe lângă frumusețea ei care ar putea face pe oricine să inventeze un basm în care ea, ceața, e șalul unei doame, iar doamna asta e însoțitoarea atotputernică și învăluitoare a spiritului iernii, adică un fel de om de zăpadă, de ceață și el, chiar dacă, spuneam ceața aceasta te poate scoate și din minți, căci e ca și cum te-ai afla într-o baie în același timp prăfoasă și cu aburi reci.

M-am gândit însă că ceața e și pentru ascunderea oarecum jucăușă a unui lucru rar întâlnit, din câte am auzit, anume întâlnirea, pe o aparentă suprafață celestă și vesperală, dintre o parte a Lunii în creștere, Venus și Jupiter. O întânire discretă și simplă, ce ascunde probabil o mișcare determinatoare; care poate, acum în 2008, va spune fiecăruia ceva despre, de pildă, cum spun eu acum ca nuca în peretele cui va citi, principiul dragostei, care niciodată nu poate fi tragic sau despre un spectacol tăcut, un arcan, cine știe. Nu s-a văzut atunci când se anunța cu yahoo-uri pe internet, adică în prima seară a iernii. În schimb, în seara aceasta, chiar acum zece minute, s-a văzut din nou, puțin, apoi nu stiu ce nori au apărut și gata.

Ceva a fost, căci de curând am găsit pe palier o jucărie aruncată de un copil, piticul supărăcios din povestea Albei ca Zăpada. Și până nu l-am înapoiat, noroc că am aflat al cui era, numai bine nu a fost. În tot acest timp, în altă parte a orașului se pregătește o carte minunată despre un poet minunat.

Ceața, Luna, Jupiter, Venus, Piticul Pierdut, Poetul Minunat – cine vrea, va găsi o poveste; tot minunată și ea!