Entry for November 22, 2008

Visazzaromiyake

Mă veți ierta că nu spun încă povești, încă nu știu secretul poveștilor, secretul acela care strecoară în minte și corp un singur elixir, el poate fi al uitării al nebuniei sau al fericirii (și de fapt ar fi vorba de un sentiment al cărui nume nu-l știu). Nu știu decât un secret, al fragmentelor de adevăr, frânturi, simple imagini din ale căror nucleu am văzut însă plecând de atâtea ori mișcările lumii. Într-unul din vise am văzut o carte imensă despre ursul numit Rahaia. Scrisă de o scriitoare bătrână, cartea aceasta avea pagini din piele colorată; fiecare pagină era urmată de altele două ce figurau un raft, un raft ale cărui etaje și cotoare de cărți nu erau altceva decât fâșii de piele colorată, verde, albastră, turcoaz-maroniu, foarte moi, n-am îndrăznit să le deschid, un fel de discreție m-a oprit să caut și altceva în afară de ceea ce mi s-a descoperit; cartea aceasta, prima oară, am crezut că ne-ar putea amenința, apoi am renunțat la idee, cartea noastră, carte a strălucirii discrete, a căutării liniștii și a trecerii prin infern era gata să fie aici, într-un gest de maximă concentrare a nici nu mai știu cui.

Cum spuneam, nu știu secretul poveștilor, acela care menține continuitatea poveștii, doar povestea visului o știu, aceea care trece pur și simplu la altceva, așa cum un miracol poate să urmeze după altul fără să aibă nicio legătură cu el, așa cum un infern urmează fără să țină cont că înainte ai fost fericit sau furis. Așa că, mai departe, așteptând avionul care ne duce, ca întotdeauna, la Paris, cineva ne interzice să plecăm pentru că a fost furat un parfum. Bineînțeles că doar, eu dintr-o toți, am în buzunar un parfum, e o sticluță albastră, ca și aceea (roșie) de la Amor Amor de Cacharel, pe ea scrie însă cu alb AZARRO. Trec să întreb dacă acela este parfumul, dintr-o dată hainele mele se schimbă, pentru că în vis așa este, fiecare clipă are potențele duse până la paradis și în fiecare moment ai parte de exact ceea ce este nevoie; sunt îmbrăcat cu haine nupțiale, duc pe la toți parfumul, dar parfumul pierdut este altul, un parfum inexistent de la Issey Miyake; nu știu ce legătură au toate aceste parfumuri, e vorba poate de femeia din filmul parfumului Chrome Azzaro, care fotografiază trei bărbați, un bunic, un tată și un fiu, poate e vorba despre Shiro Kuramata, cel care a creat un recipient minunat, în 1990, pentru Issey Miyake, iar în 1991 a murit; poate e vorba despre oamenii care vor cumpăra cele doar 2500 de parfumuri L’Eau d’Issey, produse în 2008, în recipientele acestea care se leagă mai mult de rotirea transparenţelor pe care eu mi le visez uneori, decât de orice altceva; transparenţe care nu au legătură cu lumea ideilor şi altele asemenea, ci cu un refuz, cu un dans rotitor. Poate are legătură cu aerul de la Tokio care schimbă pielea oamenilor și o face permeabilă, o face să respire ca o ființă uriașă, ce trăiește undeva, departe în munți sau poate cu elicopterul uriaș, transparent și el și viu care se rotea în mijlocul aeroportului nostru ce numai în vis poate fi, aeroport a cărui cupolă se află exact sub o grădină, astfel că putem vedea rădăcinile, pământul, pietrele. Sau poate că se leagă de un spirit femel ce ne amenință; sau poate de copacul ce nu poate fi plantat pentru că tunelul metroului e prea aproape de suprafață, împingându-l în aer cu răutate.

Sunt poate doar niște urlete minuscule și bentonice din care alții vor înțelege poveștile.

Anunțuri