Entry for October 28, 2008

La ce mă gândesc acum când totul se rotește

Mă gândesc acum la toate lucrurile în jurul cărora ne mișcăm sau la felul în care noi ne mișcăm în jurul lor, la cum apoi totul o ia razna, îmi amintesc de o spaimă de altă dată, dintr-un film cu fantome, în care o fetiță fusese răpită în televizor.

Mă gândesc la cum ne paște în orice moment nebunia, mă gândesc că suntem în același timp îndrăgostiți, părinți, copii, fiare, obiecte, forțe, mă gândesc că nu știu cum se întâmplă că toate astea abia se mai pot ține în frâu. Nu știu cum pot face asta, nu știu dacă o fac.

Mă gândesc că trebuie să lucrez pentru bani și singurul mod în care pot face asta suportabil este că trăiesc în caverne și că plec la vânătoare și că ai mei trebuie să trăiască.

Mă gândesc la harta supraviețurii și la toți morții cărora le cer ajutorul, atunci când uit unde sunt și de ce mă aflu aici și pentru ce și nu îmi mai simt corpul.

Mă gândesc că știu de unde vine violența, mă gândesc la o limbă pe care nu știu cum s-o inventez, mă gândesc la cei care știu tot și nu înțeleg cum de capul lor încă nu strălucește.

Mă gândesc la sufletul meu care se află întotdeauna în trei locuri diferite, iar asta e singura putere pe care o mai am. Din fericire, nimeni nu cunoaște acele locuri.

Mă gândesc acum la sărbătoarea Deepavali și că poate ea va schimba exact în acest moment lumea.

Anunțuri

Entry for October 28, 2008

Izbirea de poezie ca izbire în zid sau despre înțelegerea drept in minte, inimă si literatură

Iată și un text fugar despre poeții de acum, cu o poză tocmai din Paris, nu departe de magazinele Yves Saint-Laurent, Christian Lacroix, Zadig & Voltaire, pe-aproape de Bulevardul Saint Germain, pe unde a fost in iunie 2008 o așa-numita „piață” a poeziei. În urma ei, niște căsuțe goale și un vânt cam nelalocul lui, care umbla pe acolo, în zadar, căutând pe cine știe cine…

Nu mai sunt de acord, așa cum eram, cu faptul că (toată) poezia de la noi e leneșă. Nu cred că (mai) trebuie așteptată o mare poezie, așa cum, să zicem, s-a spus legat de poezia franceză modernă, de suprarealism, de poezia beat. E aproape paradoxal, dacă nu cumva trist, că manifestele (în sensul cel mai liber și mai poetic al cuvântului) există deja, poeții sunt cât se poate de vii, cât se poate de tineri (unii sunt mai tineri decât tinerii) și nu sunt chiar puțini. Nu sunt de acord nici cu scriitorii pe care am avut ocazia sa-i aud spunând că da, există poeții tineri de la noi și că da, trebuie citiți și ei, dar, la o adică, tot poeții americani sau francezi sau germani sunt repere, surse, puncte de plecare. Nu cred că e deloc adevărat și, ca în orice alt domeniu, e o idee care vine dintr-o cu totul inadecvată înțelegere a relației, și veți ierta cuvintele grele (în toate sensurile), dintre maestru și discipol; aceasta își are locul ei, dar nu aici și nu așa. Însăși ideea de generație, căci și despre ea va fi vorba, sau, mai ales, excesul de importanță care i se acordă, mi se pare a fi legat tot de această eroare.

Ca timp, cea mai apropiată asemenea generație îmi este cea configurată de poeții afirmați în jurul anului 2000, unii mai devreme, alții mai târziu. Nu le fac nici exegeza, nici apologia, nici desființarea; îi iau drept repere de tip stalker-ian, în urmărirea ideii de, am numit eu, spațiu-coridor și zone de ardere. E vorba de zone intermediare pe care anumiți creatori (de fapt, mai mult descoperitori) le parcurg în căutarea propriei obsesii poetice, a experienței care cutremură, corodează și coagulează apoi identitatea. Zona lor este una deloc confortabilă, e zona coridorului din filmul-poem lui Andrei Tarkovsky, este atmosfera sufocată interior până la apocaliptic din „Requiem pentru un vis” sau nepăsarea senină din sfârșitul de la „Trainspotting”, e mlaștina din „Zenobia”, grădina invadată de buruieni din „Sub vulcan”. Masa lor de scris e masa de operație, masa propriei operații, Elena Vlădăreanu scrie despre lamele de pe pielea subțire și scrisul cu sânge, Claudiu Komartin vorbește de trepanație, un fel de gest suprem și extrem al căutării de sine, Dan Sociu, despre vasectomie sau chimioterapie, toate procese violente, puternic determinatoare. Autopsierea proprie nu e zadarnică, pentru că, în directețea lor dusă până la brutalitate, acești poeți caută un fel de vedere se sus, o vedere post factum, ei nu sunt Beat sau Woodstock sau suprarealiști, ei sunt în haosul de după toate acestea, căci poeții, deși sunt singurii care ar putea, nu fac ordine, ci dezordine în lume. Pentru că ei știu foarte bine, ca Dan Sociu, că oricând există ceva „mai groaznic” sau simt, ca Ștefan Manasia, clipa solemnă și „aroma golului major din viața ta”. Stările lor sunt heraldice, ei par nepăsători, dar sunt numai latenți, ei pot scrie cu răceală sau până la plâns, ei pot scrie, de altfel, oricum, mișcându-se cu lentoare și punând în mișcare, așa cum face Elena Vlădăreanu, „micile mecanisme ale disperării.” Revolta lor pare statică, dar asta numai pentru că receptarea lor nu se face decît rareori cu libertatea pe care o are observația experienței umane reale și mai degrabă sub aspectul defavorabil al aparteneneței la generații. Ar fi mai benefică raportarea la mediul lor, la aparteneța lor la o mișcare sau alta, la prieteniile lor, la zonele lor predilecte. Ei se vor, poate, ca și Gellu Naum în anii ”30, tot niște drumeți incendiari, ei au intuiția de mai târziu a poetului, legată de „o liniște halucinantă, o lentă scufundare, un gol primejdios”, dar ea se oprește undeva, parcă, într-un fel de prudență a expresiei. Au și serenitatea, erotismul rafinat, translucid și aspirația androgină, ca Adela Greceanu sau Dan Coman și ating chiar ramificațiile șamanice ale întâmplărilor de la „marginea lumii”, lume a lui Cosmin Perța, dar și a celorlalți pe care, marturisesc, i-am ales întâmplător și rapid, mai mult după (anti)criteriul prezenței lor comune în anume contexte (dar, comunicarea poeților e, se știe, sursă de veritabilă splendoare…). Ecourile intruziunilor sociale sunt slabe, din fericire: cuvintele de succes ale generației lor, așa cum le scrie delirant Dan Sociu, faptul că, scrie Manasia, „de tine niciodată nu se va alege NIMIC”, apartenența mai mult forțată la o generație (!), sunt, cred, elementele care frânează un fel de configurare (poate un refuz voit) a poeticului, tradusă rar, în imagini splendid detașabile, așa cum sunt viața curată ca un cuțit, copilul care doarme, spiritul-copil sau cârtița galbenă.

Nu știu cât contează apartenența acestor poeți, iar spațiul lor coridor rămâne de văzut unde va duce, contează însă că ei există și că sunt diferiți; ei sunt cei care determină acum mișcările de adâncime, oricât de greu ar fi de acceptat și oricât ar fi de iritant și destabilizator, așa cum, de pildă, e manifestul postsuprarealist al unui alt poet tânăr, Michel Martin.

Făcând o glumă sinistră, îmi amintesc de o legendă legată de anul 2000 și apocalipsa adiacentă, prezentă prin cărțuliile creștine care circulau demult prin popor și cunoscută mai ales de bătrâni. În ea, Dumnezeu și Diavolul fac un pact prin care se hotărăște ca primul dintre cei doi să stăpânească lumea vreo 1800 de ani, cel din urmă zicând: îți ajunge, 200 de ani sunt ai mei. Lăsând la o parte simbolismul, chiar și popular, al cifrelor, iată că anul 2000 nu a adus apocalipsa (deși, prin vreun subsol inconștient și apocrif al omenirii, cine știe), ci niște poeți; iar poeții de acum cui aparțin, de cine țin ei? Poate că nu țin de nimeni reperabil, ci doar de o zonă în care se recuperează ceea ce am putea numi spiritul poetic al lumii, ei performează și dau ritmul nu unei New Age, ci al unei Renewing Age; Radu Petrescu vorbea de meteorologia scrierii, iar poeții de mai sus și nu doar ei sau doar 2000-iștii – încadrare pe care, sper, sub aspect identitar, ei o vor refuza total la un moment dat, cunosc bine această idee. Rămâne însă o mare tristețe a lor, poate chiar disperare, rămâne și faptul că nu spun destul, aproape intenționat; poeții aceștia, cred și sper, pentru că așa s-ar părea, cunosc bine puterea poeticului și așteaptă să zguduie serios cu ea orizonturile unor cititori obișnuiți cu capodoperele și mai puțin cu experiența tăioasă, realmente transformatoare, adevărată prin însăși survenirea ei. Ei se cunosc bine, își cunosc gesturile, își cunosc corpul, iar asta le va deschide un areal uluitor; dar, cu toate că nu ar mai fi cazul (dar cine știe, poate aceasta e tăcerea celui ce face din așteptare o revela
ie și o sursă de reaspirație și de ieșire din nebunie) reticența lor rămâne, pentru că în lumea de acum, în toate palierele ei, de la stadiul intrauterin, până la înmormântare, nu se exersează viața, ci supraviețuirea; o spune și Dan Sociu: „așa că n-am mai scris până acum nimic/pentru că știu eu cum e poezia/și cum se uită la tine când te plimbi prin casă-n chiloți”, iar asta un secret al lor, al poeților care scriu acum.

Entry for October 07, 2008

Animalia dream, life, style

Poate că vocile acestea de toate culorile, cu multe mâini slăbanoage, cu pumni osoși, cu piepturi da bărbaăi atletici, cu capete de feline puma negggrrre, cu ochii roșii cinabri, cu sânge narcotic de plastilină,………………………………hmmmmmmmmmmm,

Dar de data aceasta nu am să spun nimic.

Am primit cadou de ziua mea cu trenă lungă și fastă

Această grădină zoologico-mitico-animată-de jucărie-mecanică

Mi-au dedicat o revoluție pluridisciplinară felinelor de catifea roz, a leilor spongioși, a salllammmannndrelor dinaintea erei noastre

Cineva mi-a trimis prin curieratul rapid un spațiu organic pentru respitația în voie și pentru…..

Dar, mai cu seama, am primit acea diorama ca să mă situez de partea vie, de partea desenului animat, în imunitatea nostră comună, în ființa somnambulică a pajului în papuci de cârpă…

La sfârșit le-am dat și eu o cutie goală de medicamente.

Entry for October 02, 2008

Generația unisex

Adesea am avut tendința, probabil venită din structurile vreunei genetici secundare, de a intui mecanismele mai puțin vehiculate ale lumii. Ar fi vorba, în principiu, de sursele unor gesturi, ale unor mișcări generale neluate prea mult în seamă și pecetluite cu tăioasa replică „în ziua de azi etc. etc”. Ei bine, eu cred că ziua (sau noaptea) de azi e mult mai interesantă și nu mi se pare a fi adormită (decât în raport cu tipuri de morală bazate pe un fel de self-improvement inițiatic, pe devenirea interioară, și ele deraiate, dar păstrându-și sporadic filoanele vitale), ci vie. Ceea ce înseamnă că există, contrar opiniilor deja devenite sisteme, conform cărora ar urma, cine știe când, vreun multi-crash nivelator (economic, social, ecologic, religios…), niște mișcări vitale, prevestitoare ale unor modificări sau adaptări și, în acest sens, pre-natale. Ca orice fenomen prenatal însă, ele nu pot avea decât un aspect destabilizator, respingător chiar pentru privirea orientată, conform evoluției oficiale, în exterior. Am crezut întotdeauna că în ceea ce fac poeții se găsesc punctele de plecare pentru orice fenomen de amploare, dar, cel puțin în aceeași măsură, aceste lucruri sunt vizibile, și devin astfel predictibile, la tineri.

În tabloul pictorului belgian Jean Delville, „Școala lui Platon”, filosoful mult cunoscut în figura căruia, în alt context, ar putea fi identificat cu destulă ușurință un Iisus, e înconjurat de discipoli mai mult sau mai puțin descoperiți, goi adică, aflați într-un fel de meditație plurivalentă sau adorație reciprocă. Discipoli tineri. Mă leg de acest tablou și îl pomenesc ca făcând parte dintr-o filieră pe care vin ceea ce eu aș numi tinerii unisex. Prin anumite mecanisme, această aparentă mixare și redefinire a genurilor e cumva mai evidentă atunci când se pleacă dinspre masculin spre feminin, așa că am să procedez și eu așa în textul de față, text care nu reprezintă nu studiu, ci câteva note. Printr-o pulsiune firească și veche de când lumea, masculinul își caută avataruri, dar nu în numele unei deveniri feminine, ci al unei reconcilieri cu dizarmoniile create istoric de prejudecăți. Ceea ce, conștient sau inconștient (sau amândouă odată), se produce cu anumiți tineri; s-a vorbit, desigur, deja despre aspectul și substanțele incerte ale adolesceței, firești înaintea definitivării personalității etc., dar nu despre asta e vorba acum. Așa cum bărbații-cavaleri făceau parte adesea dintr-un cult închinat Fecioarei sau altei protectoare feminine, ca un fel de recunoaștere a dublului spiritual, care nu poate fi doar masculin, ci și feminin, există azi tineri care duc mai departe o linie începută probabil în adolescență, păstrând o fizionomie aparte, redefinind prin prezența lor standardele esteticilor clasificate pe genuri.

Fără a intra în domeniul antropologiei sau psihanalizei (ceea ce ar fi o fericire să facă cineva, cu necesitatea, însă, de nu căuta numaidecât complexe și dereglări de comportament), ci rămânând pe traseul contorsionat și mobil al observației, aș spune că linia unisex, deși destabilizatoare și nesistematică, este și echilibrantă și reconciliatoare. Nemarcată de dramatismul sau chiar tragismul aflat în spatele dandysmului, trans- ori metrosexualității, linia unisex se definește și ca o reacție instinctuală de apărare în fața sistemelor și instituțiilor care, depășind de câteva secole încoace, atribuțiile utilitare, au dus la accentuarea necesităților umane de exersarea a supraviețuirii.

Tinerii unisex au frizuri debordante, vorbind despre o dezordine îndelung lucrată; tinerii unisex își marchează spațiul cu însemne, parfumuri atent selectate și cuvinte la fel (e posibil ca limbajul, înjurat/injuriat sau nu, devină și el unisex), iar spontaneitatea și gentilețea lor sunt aproape cutremurătoare; tinerii unisex au o sexualitate marcată de percepția celuilalt sau celeilalte (poate în felul în care Dora Maar era marcată de percepția lui Pablo Picasso – sau invers), iar aspirațiile lor sunt, asumat sau nu, androgine. De aici aparența de efeminare sau masculinizare a tinerilor (care sunt fenomene diferite și de altă natură). Tot de aici o cunoaștere a corpului și a potențialității sale care face, de pildă, ca o haină de mătase să fie perfectă pentru o ținută sport sau ce duce cureaua doi centimetri mai jos sau mai sus, într-o dezordine elegantă care are și este un aer viu și proaspăt.

Fiecare lucru are, bănuiesc, o mistică a lui, iar tinerii unisex sunt un fel de mistică a tinereții sau genurilor; ei nu sunt nici bărbați în rochie sau femei care joacă fotbal, nu sunt nici bisexuali și nici androgini, sunt pur și simplu tineri care fac posibile migrații coerente între genuri. La nivel de vestimentație, la nivel de stări, la nivel de gesturi. Ce spun acum nu este, probabil, cu totul nou, mai ales că sunt creatori care au intuit de mult valabilitatea acestor lucruri – de aceea ei nu mi se mai par a fi doar creatori de costum și istoria costumului sau de artă, ci configuratori de mentalitate (poate aici s-ar putea afla, cu unele dintre creațiile lui, Yves Saint Laurent, a cărui dispariție e realmente și un sfârșit de epocă), pentru că modelele închipuite de ei sunt acum făpturi vii și în mișcare.

Se prea poate ca niște observații de acest fel să fie supăratoare prin insuficiența lor, în același timp însă, importantă mi se pare nu clasificarea, ci modul în care vor evolua aceste lucruri. E posibil și ca tinerii unisex să nu existe, deși, sunt sigur, unii se vor recunoaște aici. Totul e ca ele să nu devină un teatru ridicol, în care stările și gesturile sunt înlocuite, ca în spațiul virtual, de gadgets și emoticons, și să nu rămână doar pre-natale, ci să devină vitale și coroziv-(trans)formatoare. E o situație și o provocare.

P.S. E tot un articol din revista aLtitudini.Trebuie să spun însă și că ceea ce scriu aici face parte dintr-un fel de kit de supraviețuire, că poate fi vorba despre o specie de halucinație, în măsura în care senzațiile și intuițiile noastre sunt tot halucinații. Care au plecat de la observarea unor tineri parizieni, pe care doar foarte rar i-am văzut și la București. Nu știu prea bine, dar bănuiesc că prin alte locuri din România, mai pline de aer respirabil, ei sunt ceva mai numeroși. Deși, cum ziceam, se poate să fie doar niște apariții fantomatice. Fotografia „ilizibilă” era menită să conțină niște figuri de asemenea tineri, dar nu am fost destul de rapid în prinderea lor; așa că am păstrat-o așa, ca pe o urmă a… urmei.

p.s. iata link-ul promis într-un comment: http://www.prada.com/, iar acolo, Collection, apoi Fashion Shows