Entry for September 21, 2008

Putin dupa momentul echinoctiului, pun aici un text aparut in revista aLtitudini, un fel de pledoarie pentru o incetineala vitala a lumii. Desenul din Splendor solis vorbeste si el despre onorarea unor necesitati care, desi mereu urgente, erau urmate asa cum trebuie…

Contra mentalității de urgență

Suntem în anul 2008, după calendarul gregorian, în anul 5768 de la facerea lumii, după calendarul ebraic, în Anul Șobolanului din astrologia chineză. Anul în care Fidel Castro renunță la președinția Cubei, Anul Internațional al Planetei Pământ și Anul Internațional al Salubrității, anul în care au fost din nou conflicte legate de Tibet, iar mai apoi un cutremur teribil în China. Și altele și altele. Au trecut 208 ani de la arderea pe rug a lui Giordano Bruno. Pare să fi trecut ceva vreme de când memoria își tot exersează mecanismele și nu se racordează deloc la conductele discrete ale beneficului (adică bunului) simț care ne menține valizi.

Mă urmărește, probabil din pricina vreunui inconștient colectiv (care pare mai curând o incontinență colectivă), aproape ca o vină personală, prezența agasantă a câtorva – nenumărate – lucruri într-un asemenea moment în care identitatea oamenilor ar trebui să fie, dacă nu mai clarificată, măcar capabilă să-și definească zonele de normalitate, de întuneric, de inspirație, de evadare. Acestea sunt utopiile mele din acest an, pe care mi le declar în fiecare zi și a căror fantomă se află și ea mereu în preajma mea, nefiind o fantomă post-mortem, ci una care își așteaptă un loc de începere sau continuare a vieții (vorba tristă a unui parizian fără casă, care doarme în apropiere de Turnul Eiffel, pe o stradă foarte luxoasă, în cortul lui pe care scrie „Je veux un logement comme tout le monde”).

Iar printre ele se află următoarele: aș vrea să se poată scrie adevăruri oricând, fără să-i pese cuiva de animozitățile taberelor intelectuale, tabere care doar rareori sunt și intelectuale și care cel mai adesea sunt doar tabere. Pentru că sunt oameni care trăiesc liber și au experiențe uluitoare și pe care nu îi interesează ne-poezia celorlalți, decât, poate, ca infern care va trebui și el traversat în cele din urmă.

Mi-ar plăcea să fie permise călătorii gratuite oriunde în lume, pentru că sunt oameni care trăiesc de o viață într-o imensă depresie și au nevoie să treacă dincolo de niște bariere, în spatele cărora e o lume zombie, pe unde umblă amorțite și dragostea (fizică și oricum va mai fi ea) și prietenia și inspirația. În plus, imaginea României în zbor (adică în avion) ar fi cu totul alta.

Aș vrea să se renunțe la prejudecățile cele mai teribile cărora, nici măcar – în ultimă instanță – după câteva incursiuni prin zone ezoterice nu le-am găsit rostul și care țin de o copilărie retardată a lumii și care nu se poate revigora nicicând decât așa. Nu înțeleg antisemitismul (și nu vorbesc despre cel al extremiștilor, ci despre cel mascat delicat, în discuțiile de salon ale taberelor de care vorbeam, în atitudini de așa-zisă corectitudine, în remarci și proverbe veștejite, toate acestea fiind la un loc neinspirate și, ce mai la deal, la vale, idioate. Vorbesc despre atitudini de acest tip livrate de-a gata copiilor de școală, pe stradă sau acasă, la drum de seară sau de zi…). Nu înțeleg lipsa de curaj a societăților și școlilor ezoterice. Nu înțeleg aiureala în care mișună (amușină) dreptele și stângile politice, nu înțeleg lipsa de diplomație a oamenilor și lipsa diplomaților, nu pricep trecerile schizofrenice de la mediul aseptic de birou la mediul infect social. Nu le înțeleg existența, acum, în 2008.

Mi-ar plăcea ca societatea să se joace (nu cu viețile/destinele oamenilor săi), să coloreze străzile, trotuarele, blocurile, mi-ar plăcea ca lumea să știe să se încânte, eventual să aibă parte de un update de vrăjire (rog să se înțeleagă aici un gest catalizator de găsire a zonelor privilegiate de supraviețuire, de care, bunăoară, Andrei Tarkovsky a vorbit/tăcut/filmat până a murit), mi-ar plăcea să existe alchimiști adevărați, cu cele trei culori splendide ale lor, adică negru, alb și roșu (care, apropo, se poartă mult în ultima vreme).

Aș vrea ca educația să fie inițiatic-liberă și eliberatoare, să existe o cultură alternativă a visului, aș vrea ca toți copiii că crească fără traumele pe care bine le cunoaștem toți și de care cei mai mulți de până acum nu s-au putut vindeca toată viața și care sunt un fel de portret anamorfotic al umanității civilizate. Și, în tot textul acesta demn de o scrisoare către un Moș Crăciun intergalactic, lipsește peștișorul de aur, despre care nu am aflat nici până în ziua de azi dacă e un biet peștișor sau un rechin.

E, așadar, anul 2008 și, gândindu-mă la utopiile acestea, mă gândesc și că, probabil, cele mai des întâlnite stări sunt patru: sila, plictiseala, uluirea și obișnuința cu aproape totul și orice. Ele, ca și toate cele despre care am pomenit, mă fac să nu văd lucrurile în roz (deși eu cred că sintagma cu pricina se referă la altceva). Le văd, o spun din simpatie pentru unii alchimiști, în roșu și negru. Și uneori alb.

Anunțuri