Entry for June 29, 2008

Mi-am pus în minte să construiesc o serie de texte despre supraviețuire. Unele sunt în revista aLtitudini. O trusă de supraviețuire invizibilă, poate și un contrabalans pentru erorile mele. În fotografie, un exemplu personal(izat) de arhitectură neprivativă, o clădire acoperită de vegetație, cel mai frumos lucru pe care l-am văzut într-o călătorie și unul dintre cele mai frumoase de până acum. O clădire cu o suprafață… vie.

Survival Kit 1 – Arhitectura privativă

Când am auzit prima oară anecdota în care un pictor celebru nu îi permitea unui domn respectabil să se așeze la restaurant pe locul liber de lângă el, justificând că are nevoie de un spațiu vital, am fost, într-un exces de umanitate de moment, oarecum tulburat, văzând a fi acolo un gest gratuit, exagerat, de care artiștii sunt adesea afectați. Numai că, se pare, ființele își construiesc un fel de imunitate, la fel de invizibilă și de ofensivă ca și imunitatea, s-o numesc așa, medicală, și care se manifestă pe toate nivelele existențiale; cred că se poate vorbi de o imunitate a emoțiilor, a receptării, a percepției, a fluxurilor noastre mentale și senzoriale, iar spațiul vital, un fel de dimensiune care ne pregătește cu o viteză uluitoare și într-o manieră cu totul intimă și personală gesturile, replicile, momentele de inspirație, dar permite și o refacere interioară continuă, spațiul acesta așadar, îl văd a fi prelungirea unei astfel de imunități.

Nu mă declar împotriva așa-zisului progres al lumii sau împotriva vieții ei din ce în ce mai proteice și mai halucinante, de pildă, nu demult mi se părea chiar uimitor cum un tânăr român, stabilit la Tokio, povestea că are mereu impresia acolo, în Japonia, că nimic nu trebuie atins, totul are senzori, totul are butoane, ele însele alimentate de adevărate cyber-organisme. Fără a intra în fantasmele spațiilor exotice, salvatoare și paradisiace, care își au rostul lor, dar nu acum, cred că era vorba acolo, daca aș putea spune așa, de un fel de libertate a spațiului, de un loc adolescentin-aristocratic. Iar acesta libertate nu o găsesc aici, în București, în 2008 și nu o găsesc nu pentru că românii sunt așa și pe dincolo, ci pentru că sunt câțiva români cu simțurile tocite și răsucite în mod nefericit, care construiesc diverse „stabilimente” după singura lege că un spațiu e liber și gata. Cum rămâne cu cei care locuiesc de ani buni, de o viață chiar, acolo, cum rămâne cu faptul că nu mai pot vedea pe geam lacul sau orizontul nordic, ci doar o clădire sugrumat-elegantă și zvelt(oid)ă, menită să fie, pentru privitorul privat de spațiul său vital, obiectul vreunei meditații semi-nevrotice în jurul ideilor de penthouse și hi-tech. Cum rămâne cu ei, care n-au de făcut decât să se apuce de fachirisme, ca să vadă prin zid sau să se mute sau mai rău… Cum rămâne cu această blocare totalitară a percepției celor care, din blocurile lor (de proveniență tot, vai, totalitară…), au nevoie de un spațiu de respirație? Se prea poate ca și aici să fie unul dintre punctele de plecare a ceea ce aș numi identitatea insulară; identitatea silită să se auto-imunizeze, silită să-și frâneze capacitatea de visare și chiar facultatea de a privi pur și simplu pe fereastră, în numele unui simț ancestral, aproape pierdut, al eliberării. Ce să fie cu această arhitectură, zic, privativă, ce să fie cu oamenii aceștia care umplu piețele cu busturi oligofrene și statui revoluționare în formă de cartof și care îți aduc lacul acasă prin construcții erectile, exorbitante, călcatoare de nervi și intimitate? Să fie vorba de un spațiu al comunicării, de dialoguri interculturale, de unitate în diversitate, de avatarurile urbanismului?! Alas! Aș zice mai degrabă de invitație la introvertire depresivă, ca să nu zic altceva, cu privire directă spre o rezidență… luxurioasă. Și, iată, nu vorbesc în van, căci de la fereastra dormitorului meu, văd și aud zi și noapte cum se înalță blocurile cartierului Emerald, cele care vor schimba total, cel puțin până la un eventual cataclism, măcar mental, planul de percepție și raza vizuală a celor ce, ca prin vis, se treziră în fața caselor cu mândrețe de așezăminte.

Oamenii aceia au nevoie, și eu odată cu ei, de spațiul lor vital, au nevoie de continuarea fizică, spațială de reflecțiilor, a privirilor, a ființei lor. Iar după șocurile istorice deja cunoscute, după refugierea aproape cavernicolă în blocurile post-cutremur(ătoare) și ele bine cunoscute, iată, urmează un alt șoc, al privării de cea mai elementară dintre libertățile umane. Poate ar trebui să mă gândesc la soluții (de aceea „scriu” un survival kit, pentru că lucrurile pe care le spun, dintre care acesta este primul, se leagă de supraviețuirea mea în lumea de acum). Soluția lor? Nu o știu. Mă îndoiesc că cei ce se ocupă cu mai sus amintitul complex de locuințe au idee de splendoarea numelui ales și de implicațiile sale hermetice. Soluția mea? Ei bine, în ce mă privește, păstrez toate implicațiile astea în minte, poate, cine știe, reușesc cumva să privesc dincolo.

Entry for June 02, 2008 – Fit back!

Aici este un text care a apărut de curând puțin în altă formă, din pricina caracterelor (pe care niciodata nu le poti controla prea bine). El se numește Lucrări în verde sau lumea din partea poeților. Fotografia însoțitoare, neprofesionistă ca mai mereu, se leagă, cumva, de starea acestui text și a lumii în general:

Aflu, de curând că, într-o locație aristocratică, din toate punctele de vedere, adică Luxemburg, au apărut fragmente traduse din cartea Simonei Popescu, Lucrări în verde sau pledoaria mea pentru poezie; ca și atunci când am citit-o, mi-am spus, printre altele care nu sunt de spus, că e bine să existe zone de respirație, că până și viața are nevoie să fie ținută în viață, că există mai multe specii de oameni, că lucrurile s-ar cuveni să fie mult mai simple pe lumea asta în care supraviețuirea începe să semene cu o supra-viețuire și că fiecare, își caută, într-un fel de intimitate interior-exterioară, secretul propriu, ca un fel de mecanism interiorizat și salvat de orice artificialitate. Aș lega asta de ce numesc acum specia poeţilor, adică aceea care se mișcă în zonele periculoase, dar determinatoare ale lumii, un fel de spaţii-coridor sau zone de ardere, care ar fi, pentru mine, spaţiul poetic al lumii, poeții care nu se tem, cum nu se temea nici Breton, să adere oricând la orice mişcare naturală a lumii care va merge mai departe, într-o libertate şi mai adevărată. Cartea mai sus pomenită, pe care aș lega-o direct de toate acestea, mi se pare a fi una dintre cele mai splendide şi incomode de ani buni încoace, un text in vivo, care trăieşte prin propriul organism ca, să spun cu o imagine care mie îmi e dragă şi revelatoare, una dintre acele nave vii ce străbat universul în filmele SF, căutându-şi locuitori sau doar fiinţe asemănătoare, carte-organism, aşadar, care, până şi prin aşezarea în pagină, de la prima până la ultima copertă, are de toate; şi respiraţie, şi bătăi de inimă, îi incoştient şi supra-conştient, are chiar şi vârste, de la vârsta de aur de dinainte de Ghilgamesh, până la vârsta adolescentei care se poate transforma oricând într-un bătrân înţelept sau într-un copil sau într-un călugăr zen sau în altceva din ce în ce mai adevărat. Apărută în 2006, ea nu şi-a găsit tocmai un loc comod, pentru că, evident, ea a deranjat câteva făpturi din salonul cultural, dintre cei care practică discursul didactic şi schizofrenic conform căruia scriitorii mari sunt cei din canoane, adică cei canoniţi de programele şcolare, cei ce constituie loja aparent stabilă a unei culturi. S-au temut, se pare de muzicile zdruncinătoare, de visele psihedelice, de lumile alternative, de poeţii care n-au scris niciodată nimic, chiar de ei înşişi când a intrat ceva ca un sfredel destul de ironic și destul de subversiv, ca în filmul pe muzică de Pink Floyd, Zidul? S-a temut cineva de pledoaria ei sau, şi mai grav, de Simona Popescu însăşi?

Textele deja publicate și referitoare la această carte, dintre care le notez pe cel scrise de Bianca Burța-Cernat, Andrei Terian și Daniel Cristea-Enache, merg pe o anumită direcție, mai mult sau mai puțin apreciativă. Primele două sunt cronici, ca sa zic așa, favorabile, dar ele, în mod firesc, nu epuizează căile de intrare, pe de altă parte, cea din urmă, în numărul din 23 noiembrie al României literare, minimalizează inexplicabil, așezând o carte atipică într-o schemă nepotrivită şi mult prea sumară. Se vorbea acolo, printre altele, de lipsa de coerenţă şi reflexia de artă. Criticii literari ar trebui să se călească ceva mai puternic înaintea confruntării dure cu un spirit poetic care pare a fi explorat cu toată seriozitatea zone pe care ei nici nu le visează care nu e nici mai mult, nici mai puțin coerent ca, de pildă, Magritte sau Blecher. Ar fi recunoscută valoarea vreunuia dintre ei, dacă n-ar exista legitimări culturale anterioare? S-ar aproba pentru editare vreun poem necunoscut al lui Char, s-ar plăti sume exorbitante pentru un Brauner dacă nu s-ar ști deja ce e? Exista curajul acesta, de a susţine pe cineva care vorbeşte despre spiritul poetic sau curajul de a privi pe cineva fără validarea ascendenţei critice disponibile? Cum rămâne cu desenele pe nisip ale locuitorilor din Vanuatu, incluse în patrimoniul mondial, în care coerenţa e serios redefinită? Cât despre seria de argumente pe care o aduce autorul – „un mic acccident la mijloc”, „o ruptură”, „o schimbare de plan”, „o artă marţială a creierului”, „etica scriitoricească…moale şi modelabilă”, aș spune că ea nu face decât să traseze niște puncte tari ale cărții și… atât. Pe lângă acestea, sunt nenumărate alte comentarii, unele chiar poetice, altele simple afirmații, multe dintre ele găsibile pe blog-uri sau site-uri cu, nimic rău în asta, ocupații poetice. Plăcerea găsirii și citirii lor rămâne opțiunea fiecăruia în parte, în măsura interesului pentru avatarii spiritului poetic, a libertății poetice (poetic, evident, nu în sensul de liric sau literar, ci de vital, adevărat, histrionic sau câte altele se mai pot găsi și în cartea Simonei Popescu).

Cred că, în 2007, doar cu greu poate fi cineva, cel puțin în spațiul literar-critic, împotriva libertăţii poetice și mi se pare că mai mult decât observații de ordinul gustului personal nu se poate face, ca să spun așa, în contra direcției acestei cărți care vorbeşte despre libertate şi instinctul poetic care există şi recuperează, aproape în sens medical, lumea. Aș vorbi despre Lucrări în verde mai degrabă ca despre un manifest poetic, şi încă din cele adevărate care ne pot mişca mai departe, chiar mai mult decât maratoane poetice sau târguri de carte; pentru că poezia e doar acum şi aici/se-ntâmplă mereu./E pentru viaţă, ce Dumnezeu… E o carte vie pentru că lasă să se vadă o lume interioară, să zicem, o lume care n-are cum să fie decât incoerentă, dar e splendidă în incoerenţa ei, scriitoarea nu-i „convoacă” nicidecum „forţat” pe toţi cei prezenţi în carte, cum s-a scris în articolul amintit, ea îi cunoaşte bine, asta se vede și rareor au mai fost legaţi atât de bine printr-un spirit poetic care le e drag lor, toţi poeţii şi ne-poeţii (adică fără versuri) prezenţi aici. Lui Dante nu s-a temut să-l plimbe pe Vergilius după el prin tot infernul, dacă nu prin tot universul imaginar, imaginat sau imaginal, cum era el, şi cine poate să-l pună la îndoială pe Dante? Și v-aș ruga să nu vă mirați de prezența, în același context a lui Dante și a Simonei Popescu, pentru că nu e vorba despre o paralelă critică sau hemeneutică (domenii care, de multe ori, refuză aceste apropieri), ci mai degrabă despre obsesia poetică și sple
ndidă de a recupera zonele determinatoare ale lumii – aș zice, în acest sens, că domeniile teoretice ale literaturii și-ar putea va asuma o componentă empatic-iniţiatică a demersului lor, prin care, simplificând la maxim, am înţelege o participare, măcar printr-un soi de meditaţie cerebral-sensibilă, la experienţa poetică pe care o propune scriitorul, altfel nu văd prin ce mecanisme se poate ține pasul cu poeții.

Traseul e mai greu pentru astfel de cărți, deși autorii lor nu au nevoie de vreo consacrare, poate și pentru că Simona Popescu nu merge cu Vergilius prin Infern, ci merge călăuzită (!) de un peşte-căluţ, trecut și el cu vederea de critici și chiar cititori, şi care este/conduce la spiritul cărţii – asistă şi la ritualuri zen, dar şi la urletele generaţiei Beat, e acasă şi cu suprarealiştii, dar şi cu poeţii latini, vorbeşte în ce limbă vrea el şi tace brusc, făcându-se nevăzut, îi vede şi pe studenţi, dar şi pe profesori. El e altceva, ca și reperele „călăuziţilor” lui Tarkovsky, anamorfozele medievale pierdute prin vreun tablou, sfinţii cu cap de animale din vreo biserică îndepărtată, fantoma-copil dintr-un microtext al lui Kafka sau Dragoş al lui Gellu Naum.

Mă gândesc apoi la formula cronicarilor, iubite cetitoriule, care devine un fel de Sesam deschide-te al citiorului veșnic tânăr, dar și la felul în care poate fi reconstituit aici universul teribil, prenatal și superb ce precede și gravitează apoi fantomatic în atmosfera oricărui text literar; și îmi amintesc de fragmentele decupate din ziare de Gellu Naum şi puse în Zenobia, fragmente care legau lumea reală și minunile ei uneori greu digerabile, de super-realitatea poetului, ca să nu mai zic suprarealitatea lui, se legau toate undeva, într-o lume submersă, era ca o naraţiune incoerentă, freatică a naraţiunii aşa zis romaneşti, aceasta din urmă, de fapt, o autobiografie splendidă. Simona Popescu face acelaşi lucru aici cu lumea poeţilor de care se simte atrasă printr-un soi de intuiţie aproape corporală și pe care o cunoaște printr-un fel de profesionalism heterogen și interiorizat, al cărui sens e dat de instinctul poetic aproape pierdut al lumii. E aici și un gest de ranforsare a ceea ce eu aș numi imunitatea necesară oricărui poet, el/ea are nevoie să supravieţuiască în medii extrem de diferite, ca substanţă şi grad de solicitare, lucru care trebuie cumva performat continuu şi la maxim şi care cere o foarte consumatoare, dar şi salutară uneori, auto-referenţialitate.

Am convingerea că pentru mulți dintre intelectualii şi profesioniştii din domeniul înşelător al literelor, cartea este ca Veritom-ul lui Victor Brauner, pentru că ea reformează și reformulează tot ce înseamnă genuri și specii. Simona Popescu nu mai scrie (de mult timp), pe tipuri, arhetipuri, mai degrabă pe an-arhetipuri, ea are un curaj care mi se pare rar şi integru (sau integral) de a revitaliza elemente determinatoare ale spațiului vital, poetic sau nu deopotrivă. Scrisă cu o atenţie acută, aproape manufacturată (în sensul meşterilor medievali, iar nu al al „artizaniştilor” prefabricatori), dar întotdeauna poetică, „riscând” (iar riscul e pe partea noastră, a cititorilor halucinaţi…) să treacă „nevăzută”, ca peştele-căluţ, cartea este un fel de hibrid construit dinăuntru, cu un fel de principiu (magic!) al adaptabilităţii și tocmai această capacitatea „transgresivă” o trece dincolo de experiment. Cartea se leagă, în cel mai firesc mod, de toate cărţile Simonei Popescu, scrisă fiind parcă la 20 de ani cu mintea de la 100 (şi invers şi iar la loc, ca într-o spirală vie) şi, în acelaşi timp, scrisă cu instinct. Lucrurile par să se amestece, precum în homepatie, până la esenţa ultimă, când substanţa devine absentă şi, totuşi, iată, mult mai puternică, mai precisă şi distrugător-inofensivă. Lăsând la o parte execuțiile critice la minut care vor mai apărea, prefer să cred în cartea aceasta și în inteligenţa universului, haotic sau cosmotic sau fractalic sau divin sau omenesc, cum va fi el, care se mai joacă şi astăzi cu jocul androgin al contrariilor și care trăiește mai departe, chiar dacă bentonic, abisal, neștiut. Mai cred în aceia care caută şi astăzi alchimic, care ştiu că mai e şi altceva decât nigredo pe lumea asta, care (o) caută cu lumânarea în miezul zilei, ca Diogene, care zic, ca Simona Popescu şi ca alţii, cu o furie înţeleaptă, adică o linişte perfectă, totuna: Să nu-ţi fie silă, să nu-ţi fie frică! E pentru viaţă, ce Dumnezeu…