Entry for March 31, 2008

În ultima vreme, am făcut și am vazut câteva gesturi zguduitoare; nu e vorba de lucruri publice, ci de mișcări din domeniul intim, personal. Poate e și o tensiune peste tot în lume, poate e schimbarea anotimpurilor, iar asta m-a dus cu gândul la nebunia și înțelepciunea fiecărei vârste, pentru că ele există, sunt pregnante și determinatoare. Probabil că cei înțelepți, scriam nu demult de Pitagora, sunt aceia care înțeleg prezența acestor două forțe ce nu pot fi judecate decât prin intrarea în zona care le este proprie. De altfel, înțelegerea lor, cred, dintr-o altă perspectivă decât regresia până la ele sau prezicerea lor, nu naște decât ciudățenii, conflicte false, epuizante.

Scriu mai departe aparent fără legătură, că am rămas, întâi acum zece zile, apoi acum patru zile, fără ultimii din bunicii pe care i-am cunoscut. Pe lângă furia care ar putea demola totul, în asemenea momente oamenii intră într-o zonă de respirație, demisionează social, nu le pasă de greșeli, de demoni, de mizerii. Cei care le păstrează, chiar și acum, ce să zic, treaba lor… Tot acum, deși nu numai acum, oamenii care au rămas în viață, să-i plângă sau să le gândească drumul, capătă un fel de alură arhetipală, corpul lor inclusiv devine deosebit de precis și știi că trebuie să nu spui nimic, pentru că ei știu ce să facă și trebuie să se miște așa cum vor. Dezaprobările, consolarea, indiferența sunt opusul înțelegerii celor două forțe.

Într-un roman norvegian se spunea că e mare lucru cum personajul Lavrans trăise până la bătrânețile cele grele, pe la patruzeci de ani si ceva; psalmii spun, se pare, că ce e după optzeci, e numai chin… Eu am 27, adică eram cu șaptezeci de ani mai tânăr ca bunicul meu, cu șaizeci față de bunica, nici nu știu ce să zic; îmi vine doar să fac gesturi corecte.

Și pun aici niște texte pe care le-am păstrat, texte vorbite de ei și apărute într-o carte; ce le-ar fi plăcut! Ce le-a plăcut! Iar apoi un poem de Gellu Naum, poemul meu favorit, splendid, pus aici pentru că nici eu nu am înțelegerea aceea de care am vorbit la început, încă nu…

În 1939 ne-a venit ordin şi-a trebuit să ne prezentăm; cu trenul până la Ploieşti, acolo ne-a îmbrăcat pe toţi şi ne-a spovedit preot-maior militar şi ne-a pornit spre front. Şi acolo am stat două săptămâni şi misiunea – să baricadăm toate străzile. Şi la două săptămâni a venit căpitanul şi ne-a dat ordin să venim în ţară. Eram bucuroşi, dar să nu mai spui aici. Şi-am venit în oraşul Tiraspol, lângă Nistru. După două săptămâni a venit iară ordin şi au cerut şase sergenţi şi şase caporali. Io eram caporal. Ne-a dus la gara Tiraspol şi acolo era un tren cu şase vagoane, personal, şi nu avea canapele, era tot planu de război aşezat în el şi telefoane şi staţii morse. Şi am stat acolo două săptămîni şi a pus un pluton să taie anini ca să camufleze trenul. Uite, ţin minte ca alaltăieri. Şi-am mers noi, am trecut pe la Cetatea Albă, Nistru, Tighina, Vaslui, Iaşi, Suceava, Cernăuţi. Şi la Cernăuţi ne-a dat mâncare caldă şi sara am trecut Prutul spre Polonia. Şi ne-am trezit în gara Lemberg din Polonia care era ocupată de nemţi. Şi-am mers spre Finlanda, dar a venit alte ordine şi ne-am întors şi ne-am trezit la Rostov lângă Don. Am trecut Donul pe pod de vase până în stepa Calmuciei, 70 de kilometri de Stalingrad, şi-am mers 14 zile şi 14 nopţi. Satul de calmucieni – n-am văzut biserică, nimic – oamenii era deosebiţi de noi, cu ochii rotunzi ca la ciuhurezi şi copiii aveau capul mare şi pişcături pe faţă. Şi-acolo ne-am unit cu comandamentul nemţesc şi noi luptam înainte şi nemţii ne spunea, pă româneşte “Bă, rumân, voi sînteţi cei mai ai dracu luptători, da cei mai ai dracu hoti”. În 1943, comandamentul nemţesc făcuse planul să dea lovitura rusului în 27 decembrie. Şi pă 12 decembrie a venit o echipă de militari, echipaţi ca noi, de la teatrul lui Costantin Tănase şi cânta.

„Vine, vine, uite că vine

Vine, vine şi Moş Crăciun

Ieşiţi afară, ieşiţi cu toţii,

Ieşiţi afară, ca să-l primim”

…sau

“Uite Lina, nu e Lina

Şi Ucrailina…”

Ştii tu, făcea referiri la Ucraina. Generalul Pălăngeanu a dat ordin să facă un adăpost şi m-a trimis pe mine, cu unu, Florea Nicolae şi cu doi şoferi în Caucaz să luăm materiale. Şi pă 21 ne-am apucat şi l-am terminat în Ajun şi-am ieşit şi era –45 dă grade şi un soare roşu şi mare cât să-l ţii, aşa, în braţe.

Şi dă Crăciun ar fi fost să fim liniştiţi.

Da generalu Dragalina a vândut secretul. El era de la Armata a 3-a, Şi pă 25 decembrie a dat lovitura ruşii şi englezii. Şi-apoi eu am mers pe-acolo tot cu Florea Nicolae. Şi-apoi am auzit duduind în urma noastră – o escadrilă rusească. Ne pomenim şi cu un neamţ tânăr cu o trusă mică, verd, în mână şi cu pistolul la piept. Şi-am mers şi am dat de două tancuri ruseşti şi era un senin…Neamţu a zis „Moment!” şi a desfăcut trusa şi-avea două fitile subţiri, unu verde şi unu galben. S-a dus târâş, a instalat ceva şi a venit repede înapoi; ne-am dat după un mal şi când s-a aprins, ne-a ridicat de o palmă în sus şi-n cinci minute s-au dus dracului tancurile. Şi-am fugit şi au venit alte patru tancuri cu ofiţeri englezi şi pă neamţ l-au pus la pământ şi-a trecut peste el până l-a amestecat cu pământul. Noi nu mai aveam grai; şi nouă ne-a spus „Voi la România, la Mihai!” Şi-a pronunţat aşa, „la Mihai”! Şi-am plecat şi pe 23 februarie am ajuns la Bug şi-am mers pe jos de-acolo 2700 de kilometri, zi şi noapte. Şi neamţu a pierdut; n-o fi avut credinţă la Dumnezeu sau ceva.

Şi din Crimeea, da, am furculiţa, da nu ştiu cum mi-a picat în mână. Busola asta am apucat-o de la ruşi; am găsit şi eu un rus mort şi i-am luat busola. Eram lângă marea de Azov şi era un viscol şi pân câte-un loc era zăpada de şapte metri şi pân alte locuri era pământu negru. Şi-am stat sub un mal, sub zăpadă, o zi întreagă şi ne-a salvat busola; ea, ştii, arată nordu. Bă, da ştii că nu era frig? Bricheta e tot după front; n-avea oricine, o fi de la ofiţeri, era şi ofiţeri morţi săracii, dă foame, dă neodihnă, dă ger, da…Da, şi furculiţa e de-atunci şi le-am pus toate în şifonier şi le-am lăsat acolo. Ăstea tu o să le ai…

Și apoi așa:

Eram dă 16 ani. Mama mi-a luat-o. Mi-a luat-o la Sfântu Dumitru şi vânzătoarea mi-a băgat altă broboadă în plasă. Şi ne-am dus să ne-o schimbe. Ce, a mai vrut? Ce-am plâns… Da m-am dus şi cu ea aşa la o nuntă, da era mică, neagră, urâtă. Şi i-am zis mamii. Că era urâtă asta, era rară… Şi mi-a luat-o p-asta, într-o joi. Şi mi-am luat-o pă mine – să nu mi-o mai schimbe. Şi am dat 800 dă lei. Mai am ii, fote, da nu le mai port. Parcă mi-e silă dă ele.

Și mai la urmă:

Călătoria cu Stelică


Buzele mielului sângerau în răcoarea de seară
când am văzut soarele lucind deasupra soarelui
călcam tiptil pe blana de la picioarele patului
aveam un coleg Stelică de o strălucitoare frumuseţe
pe lângă el se târau şopârle îmbrăcate
în aur străveziu

aceasta se chema prietenie şi în ea putrezea adolescenţa
verigheta de sârmă lucea pe degete şi în gurile noastre scânceau cuvinte de sârmă


discutam liniştiţi ca greierii
când învelit în spaţiul său Stelică a murit


eram prea tulburat şi mă gândeam la inevitabila lui călătorie
spre delta unde marele fluviu îngrămădea ruini omeneşti


sub masa cinei noastre ploua
soarele se ascundea singur şi fraţii lui Stelică veneau dintr-un elan de iubire
prin ceaţa deasă a sfârşitului
înfăşuraţi în piei neargăsite veneau cântând în pumni
veneau să-l scoată pe Stelică din corabia lui de zinc să-i spele oasele
dar el era întreg neputrezit devenise metalic
îi sărutau furca pieptului pe la mijloc pe rouă
dar el devenise livid veneau cai albi îl acopereau cu frunze
mai bine i-ar fi pus o perdeluţă peste gene


murise atâta cât să plângă maică-sa şi încă din leagăn citea o carte de rugăciuni
un bătrân îi spăla prune i le dădea şi el se oprea din citit
îi spunea maică-si „alăptează-mă pentru ultima oară
de mic copil îmi plăcea alăptarea”


acum umblam amândoi pe meleaguri natale şi corbii ne dădeau târcoale
adolescenţi nenorociţi umblam de colo-colo
în jurul nostru sufletele se văitau „tu cine eşti
de mic copil cine eşti
de nu mai ştii nici cuvinte ca să ne spui cine eşti
de mic copil cine eşti”


îl învăţam aşa „să le spui
doamnelor şi domnilor mă recomand Stelică”


eram doi adolescenţi amărâţi el era mort de mic copil
locuiam într-o văgăună ne creşteau copaci pe spinare
crengile lor ne umbreau
umblam amândoi prin ceaţa mlaştinii de dinaintea naşterii
întrebam de unu Bacuta nu-l ştia nimeni
Stelică stătea în biserică întins frumos pe o masă mai mult plutea în corabia lui de zinc edificând fraternitatea noastră agresivă
în zori cântau vreo 2000 de cocoşi improvizau Zorile
ne luam fiecare iubita de mână sărbătoream nunta de aur
simţeam o delicată anxietate o surditate fecundă
şi iată că ne căram miresele în spinare spre altar
ele simţeau o uşoară cutremurare îşi simţeau pântecele umede
simţeau cum se destramă luna în mii de fire şi cum se ascunde în iarbă
rumegam pământ împreună cu ele cu miresele amazoane şi arhitecte ale umbrelor noastre
inventate de vânt
aveau coliere de plumb
privirea fiecăreia ne confirma pe fiecare
stea împăcată cu tăcerea
prin semnele beznei


sfârşitul nopţilor acelora întârzia
trecea vântul scria pe valuri ne împingea la mal
ne târam cum puteam spre focurile aprinse prin curţile oamenilor
au trecut mulţi ani de atunci am avut mărturii despre o amară agonie
şi am rămas acolo istovit
cu pălăria căzută în praf


o cât e de mult de când vedeam soarele lucind deasupra soarelui

Entry for March 13, 2008

Despre suprapuneri, HaZarduri, Pitagora și planeta Marte

Am avut de câteva ori ideea să șterg toate aceste texte de aici, dar iată, le las încă, pentru că ele se leagă de niște experiențe care se produc azi, în 2007, 2008 și mai departe și, cu toate că nu vreau să demonstrez nimic, ele se leagă de un mod de viață ce, măcar pentru câțiva, e valid și inspirator. Nu de puține ori am senzația, destul de clară, că prezența mea în lumea aceasta e cu totul circumstanțială și că, într-un moment pe care nu mi-l pot aminti încă, a început configurarea unei identități care nu face decât să ia lumea de la început, cu alte determinări, alte legi, alte întâmplări. Nu mă simt bine aici, nu știu dacă locul meu e acesta, dar aflându-mă aici împreună cu identitatea mea nomadă, nu fac decât să observ și uneori să descriu. Obligațiile sociale și de alte naturi cotidiene fac parte dintr-un fel de supraviețuire, probabil o moștenire a medievalei sau mai vechii călătorii de cunoaștere a lumii.

Văd lumea ca pe o construcție lamelară, halucinantă, a cărei singură lege este ca straturile ei, care se rotesc într-una încoace și încolo, să nu se lovească prea mult unul de celălalt. Trecerea mea printre aceste lamele se face rapid, mi se pare necesară, doar așa, printr-un fel de suprapuneri, păstrez legatura cu oamenii. E un fel de a trăi și de a vedea care te lipsește, într-un mod cu totul fericit, de orice atingere a nebuniei; nebunia urâtă, inventată de oameni cu sufletul impotent.

Cred în continuare în prezența hazardurilor, a întâmplărilor ce poartă numele acesta în care poți citi și zar, și haz și hard și altele. Nu pot să nu observ cum ritmurile corpului meu se cuplează nu cu mersul lumii, ci cu mersul aerului, al perioadelor din an, nu pot să nu observ tensiunile care apar la echinocții sau solstiții, felul în care, în anumite zile văd pe stradă numai femei înalte sau bărbați cu barbă sau tineri cu coafuri ciudate sau oameni eleganți sau oameni cu câini sau oameni bi- sau metro- sau multi-sexuali. Unde se situează toate astea, cum se întâlnesc ele pe dedesubtul suprafeței noastre vizibile, întreb având măcar atu-ul că, social vorbind, sunt silit (?!) să am un comportament social, patern, cultural; iar asta, se pare, e singurul certificat că ești în toate mințile, până și în fața celor care, s-ar crede, au o gândire poetică.

Fără vreun scop, am citit ce scria Porphyrius despre Pitagora (cred că mi-ar fi plăcut să fim frați, la Pitagora mă refer…); nu mă miră miracolele lui și miracolele în general, pentru mine sunt perfect viabile oricând. Ceea ce m-a mirat, într-un fel bun, a fost cum spunea despre el, ca și cum ar fi vorbit despre masa lui de dimineață. Despre care și vorbește, de fapt, la un moment dat. Dar asta este, de la Pitagora se păstrează teorema, de la povestitori, conceptele naratologice și tot așa. E și o melodie, „make your own kind of music”; Pitagora avea și el „his own kind of music”, that is muzica sferelor.

Citesc pe portalul yahoo (i-auzi, portalul…) despre două cratere strălucitoare de pe Marte, nu se știe ce cu ele. Mie mi se pare firesc, căci tocmai am visat ceva despre suprapunerea unor planete, ceva destul de intim așa că mă opresc aici. Cine nu crede că asta e o mișcare firească a oamenilor, să nu creadă; dar să nu mă implice pe mine în asta.

Pentru Lyggia Naum

Rar de tot

În 2003, în august, am cunoscut-o pe Lyggia Naum, datorită unei bune și favorabile prietene. Am fost la Comana, unde poetul Gellu Naum și iubita lui soție aveau o casă adevărată, așa cum numai oamenii adevărați au, o casă cu spirit, unde am vorbit despre fluturi, despre cercuri prietene, despre oameni. Apoi, din anul următor, până în 2005, în martie, am mers la ea mereu. A fost o perioadă de maximă concentrare și libertate, de atunci am păstrat o rigoare onestă a cuvintelor scrise sau spuse, a felului în care mă apropii de oameni sau îi las să se apropie de zonele noastre (căci acum suntem doi, ba chiar trei…). Dar nu spun multe, pentru că sună ciudat. De atunci știu că cele mai adevărate lucruri au în spate sau în inima lor o experiență splendidă, reală, tăioasă, curată, tânără, bucuroasă, adică au spirit poetic.

Au fost vise, povești, cărți rare, unice, vii, hazarduri fulgerătoare, obiecte a fost și insuficienta mea disponibilitate, mulți indezirabili, câțiva prieteni, a fost eterna nemulțumire și eterna aflare pe muchie de cuțit, au fost multe amestecate. Și am știut multe atunci, a trebuit să uit multe, dar spun acum doar ceva, un secret mic, mic de tot. Că vârstele lumii sunt altele, altele sunt epocile decât cele pe care le știm noi. În anul acela, 2003, moartea bunicii mele a fost sfârșitul unei asemenea epoci. La fel a fost în martie 2005, când s-a încheiat o altă epocă, o dată cu plecarea Lyggiei Naum. Nu le-am povestit nici uneia dintre ele despre infernurile mele, nici despre cum îmi căutam și eu o splendoare personală, printre plictiseli înșelătoare și bătrânicioase. Ne mai vedem, rar de tot, doar în vise.

Iar mai jos, un text mult prea lung, stângaci, ce trebuia mai demult să fie un articol, dar n-a mai fost:

“bătrânul… Şoptea NU Atâta şoptea” – despre Gellu Naum în două cărţi

“Vă scriu din altă lume…” Aşa spunea poetul Gellu Naum şi aceasta e şi impresia celui care începe să-l cunoască, într-un fel sau altul. De ce din altă lume? N-ar avea prea mult rost aici să înceapă o serie de explicaţii, contează doar că tot ceea ce spunea şi scria Gellu Naum deschidea uşi sau ferestre spre o altă lume, şi chiar dacă erau opace, ele se luminau în timp; aşa cum se luminează şi astăzi, atunci când, preocupat fiind de, să spunem, descoperirea unui adevăr aparent personal, te întâlneşti cu unul din versurile sale care funcţionează după o lege ce ţine de domeniul legilor învăluite ale evidenţei, simplităţii sau liniştii.

De puţine ori ne gândim însă că lucruri precum cele pomenite mai sus au nevoie de purificări teribile înainte să ne apară nouă atât de simplu, prin la fel de simpla deschidere a unei cărţi. Ele au în spate, şi în faţă şi este tot, o viaţă, o dragoste de o intensitate şi un adevăr greu de bănuit. S-a mai spus poate că o viaţă obişnuită se aseamănă cu o linie de puncte întunecate; există însă vieţile celor care au ales să iasă din limite, din prejudecăţi sau superstiţii, iar pentru ei punctele devin uneori luminoase, explozive, din ele se nasc, şi ne gândim la poezia lui Gellu Naum, certitudinile noastre. Din asemenea puncte luminoase vin şi cărţile poetului. De numele, secret de altfel, al poeziei, au fost legate în timp multe cuvinte, inspiraţie sau hazard de pildă; s-a vorbit şi se vorbeşte în continuare înspăimântător de mult, s-a făcut o lege chiar, despre felul în care este construită poezia, despre ce exprimă, ziarele sunt pline de versuri goale şi s-a uitat, de pildă, că poezia nu se apropie decât de cei disponibili pentru ea. Poate că dacă nu pricepi dintr-o dată că poezia e ceva care se trăieşte efectiv, ceva care, în cele din urmă, te scoate din orice limitare, e bine să spui pardon şi să treci mai departe, până eventual vei avea o experienţă îndeajuns de dură ca să-ţi dea viaţa peste cap, aşa cum se întâmplă cu spânzuratul din cărţile de Tarot.

Lumea îşi are straturile ei, aşa cum cosmosul şi orice altceva le are pe ale sale, iar viaţa fiecăruia e o călătorie prin aceste straturi; în noi se odihnesc lucruri uitate, lucruri care vin la suprafaţă prin acţiuni totale, aşa cum este ceea ce numim poezie. Fiecare va trece într-un fel, trăind, şi prin cei de dinaintea sa, aşa că nu ne mai poate mira, de pildă, că oameni pe care nu i-am văzut niciodată ni se par atât de apropiaţi, că ne amintim de lucruri pe care le vom vedea abia mai târziu, că o poezie ca a lui Gellu Naum atinge zone de care ne temem uneori şi atunci spunem că nu există, le împingem într-un mult prea amplu subconştient sau ne place să credem că e vorba doar de imaginaţia unui poet. Nu este aşa şi o spun cei care vorbeau cu el, o spun cei care au stat lângă el toată viaţa şi i-au respectat tăcerea şi stările de fericire în care scria, o spun prietenii săi din ce în ce mai tineri. O spune ironia sa, tristeţea sa, libertatea sa şi ele tot straturi ale unei existenţe care pur şi simplu nu poate fi ruptă, şi de ce ar fi, de poezia pe care a conţinut-o.

Ca o apă ascunsă, care se purifică pe măsură ce merge în adâncime, astfel de poeme sunt, aşa cum citim undeva, ecouri a ceva teribil de important şi care se petrece departe. Se ştie că la mari adâncimi şi la temperaturi extraordinare se formează aşa-numitele geode, acele pietre atât de anonime la suprafaţă, dar care ascund cristale splendide şi care, până se va găsi cineva destul de abil şi de pur să le aducă la lumină, vor sta în întuneric. Poate că nici nu e bine să le aduci la lumină, poate că trebuie doar să cobori până la ele şi să înveţi cum să construieşti propria fiinţă. Aşa sunt poemele lui Gellu Naum, poeme-geodă, poeme concave care devin clare la un singur cuvânt, atunci când sunt puse în lumina potrivită, atunci când, deci, nu vor fi destinate explicaţiei, ci atenţiei fiecăruia la faptele care aparent destabilizează, dar care sunt generatoare tocmai de echilibru. Poate că pentru asta ar trebui să (re)descoperim un fel de amestec între lectură şi contemplaţie.

Toate acestea vorbesc aşadar despre un anume fel de a scrie, de un mecanism ale cărui fluctuaţii poetul le cunoaşte foarte bine, la fel ca un meşteşugar care face vitralii şi care ştie întotdeauna unde va fi o anumită culoare – ştiind ca asta
depinde de două lucruri cel puţin, adică de lumina care vine din afară şi de lumina care vine dinăuntru, sub semnul figurii, sacre de cele mai multe ori, reprezentate. Sau ca un meşter care ştie că vasele emailate trebuie arse la o anumită temperatură ca să aibă o anumită culoare. Sau, pentru că am ajuns la cuptoare, ca unul dintre aceia care căutau aurul şi de al căror nume a fost legat athanorul, cuptorul care trebuia să aibă mereu o căldură constantă. De ce amintim de athanor? Pentru că fiecare parte din noi subscrie simbolisticii sale – suntem un fel de cuptoare în care deopotrivă se arde şi rezultă dragosta, poezia, viziunile şi visele noastre nocturne sau nu, căci şi ele sunt intuiţii ale unei tendinţe de purificare şi de aderenţă la ceea ce poate va rămâne mereu ascuns. Pentru că unul dintre volumele lui Gellu Naum se numeşte chiar aşa, “Athanor”. Pentru că alchimiştii erau unii dintre “poeţii”pe care el îi iubea cel mai mult. Pentru că, în fine, primul caiet al arhivei “Gellu Naum” poartă acest nume. Şi pentru că, deşi e vorba de aceeaşi lume căreia îi aparţin aceste poeme şi care, nota bene, este una dintre dimensiunile lumii în care trăim, dar în care, ne amintim, umblăm ameţiţi şi nu o vedem, rezultatele unei căutări constante sunt de fiecare dată altele, alte poeme adică. Aşa cum vom vedea mai târziu că se întâmplă într-o altă carte legată de numele lui Gellu Naum, numită “Despre identic şi felurit”, o antologie în sine un poem.

Mai întâi însă, despre “Athanor”. Nu într-o aşa-zisă recenzie, cred că se ştie că nu toate cărţile au nevoie de explicaţii, ci mai degrabă ca un mesaj de salut pentru că este vorba cu adevărat despre o apariţie rară şi care, cu siguranţă, îşi va avea continuările ei la fel de insolite. Structura cărţii însăşi este foarte inspirată. Între texte de Gellu Naum şi texte ale prietenilor săi, direcţi sau nu, se află fotografiile unui chip de o ireală seninătate, uneori însoţit de zâmbetul discret al iubitei Lyggia sau de liniştea unor mari prieteni ca Victor Brauner, sau de “strălucitoarea frumuseţe” a prietenului Stelică, cel a cărui dispariţie fusese “o vizită în cea mai mare grabă”. Imaginea rămâne aşadar, cum s-a mai spus, ca urmă a prezenţei spiritului; pipa, iedera, statueta africană tăcută şi imemorială, sunt constantele unui mediu prin care poetul, cum mărturiseşte, s-a aflat “întotdeauna lângă cei juşti”. Cartea începe şi se încheie cu “Ligia”, mai întâi ca un poem, scris de Gellu Naum, apoi ca acelaşi poem, desenat chiar de Lyggia Naum. Neîntâmplător, şi îmi amintesc aici de o carte în care un profesor mergea prin lume încercând să afle secretul alchimiştilor. El spunea că, în limba chineză originară, “femeia” era numită, literal, “Misteriosul Feminin”, nu ca un văl care ascunde natura, ci ca un fir care pătrunde prin toată ţesătura ei şi care, dacă e găsit şi atins cum trebuie, poate duce la împlinirea unor lucruri neaşteptat de minunate şi de fireşti. Aşa se întâmplă şi aici, căci iubita Lyggia se află prezentă peste tot, luminând ca unul dintre felinarele ce vin pe culoar, într-unul dintre desene. Ea este substratul pe care cresc poemele, este “mediul” în care se dezvoltă nişte celule stranii, dar, nu ştiu de ce, neînchipuit de frumoase. “Pentru a despica tenebrele, omul şi-a propus să viseze”, scria Gellu Naum, “Gellu şi Ligia spărgând întunericul”, scria şi Ligia pe marginea unui desen. Dragostea lor era un fel de mişcare dublă continuă, un fel de întâlnire între elemente, un fel de înţelegere fără explicaţii, o acvilă cu două capete, aşa cum apare într-un desen. Ei, spunea poetul, erau pur şi simplu păstrători ai dragostei, aşa cum cei care alcătuiseră “Popol Vuh”, misterioasa carte mayaşă din Guatemala, fuseseră păstrători ai zilei, cunoscători adică ai momentului secret în care lumea începuse să se deschidă pentru ochii oamenilor. În scrierile lui Gellu Naum sau în desenele Lyggiei Naum se citeşte prin ceea ce poetul numea privirea-gîndire şi ele au sens în măsura în care te preocupă aceste lucruri. Bineînţeles că poţi deschide studii despre miracole, despre stranietăţile aparente ale suprarealiştilor, despre desene realizate prin impresiuni mediumnice; contează însă în aceeaşi măsură să începi să despici propriile tenebre, să te preocupe nu atât jocurile minţii, cât momentele de incertitudine, ecourile magice ale propriei adâncimi, posibilităţile tale de a-ţi găsi dublul şi continuarea. Fiecare va trece de infernul personal, pentru că dincolo se află liniştea, cercurile de care vorbea Gellu Naum, pe care nu mai există nici o turbulenţă. Vechii egipteni foloseau în ritualurile lor un machiaj special, un fel de mască; ea însă, paradoxal poate, nu ascundea, nu falsifica, ci potenţa un act magic pentru care era nevoie de întreaga fiinţă. Era masca ce revela; desenele Lyggiei, sau mai bine zis fâşia neagră care îi acoperă ochii, ar putea fi apropiate de astfel de măşti, cu ele se luminează întunericul, ele sunt o stranietate necesară, alternativa pentru momentul în care va trebui să ne uităm înăuntru. Moment pentru care, poate inconştient, ne pregătim întreaga viaţă. Sunt nişte semne care nu au nevoie decât să existe, fluide, amintind de desenele copiilor, dar trasate cu o siguranţă particulară, unică; tăcute şi “cuminţi”, ca să spunem un cuvînt mereu rostit de Lyggia Naum, aceste desene gravitează în jurul poemelor lui Gellu Naum şi le intersectează, ca o continuare feminină a unei mari opere care, cum spunea poetul, îşi poate urmări şi ţese tainele chiar fără furnalele vechilor alchimişti. “Femeia care se ascunde după un singur ochi” devine ea însăşi poem şi “În numele fertilităţii/ea îşi spiralizează zâmbetul/şi îl ascunde într-un melc de somn.” În fond, elixirul atât de căutat de alchimişti era existenţa însăşi, iar cei doi tăceau mult despre asta, unul în poezie, celălalt în desene, amândoi în viaţă.

“Athanor” trimite la multe dintre scrierile lui Gellu Naum, pentru că ele, deşi par că pot fi citite începând de oriunde, şi se pare că pot, se leagă unele de altele; aşa este acea “carte” stranie în care un liliac-vampir se apropie de un cobai, într-un schimb hipnotic care vorbeşte despre lucruri bizare, despre schimbarea substanţei, despre demonialitatea obiectului, despre o apropiere totală, despre poezia sau dragostea care consumă şi transformă, lucruri despre care vorbise Gellu Naum în texte ca “Teribilul interzis” sau “Medium”. Iar aici ar putea interveni o amintire de-a noastră – un vechi zeu aztec numit Xipe-Totec, care apare ca jupuindu-şi pielea ca să… apară soarele. Poate pentru că fiecare experienţă majoră, fiecare obiect întâlnit, cere sfâşierea propriei forme dincolo de care se află imaginea adevărată.

Lucrurile par grave şi pentru că n-ar trebui să pară aşa, se cuvine spus că ele erau privite cu naturaleţe şi nu reprezentau, spunea Gellu Naum, ezoterisme, ci moduri foarte particulare de explorare. Această naturaleţe se vede în jocurile sale, în piesa de teatru apărută în “Athanor”, în simplitatea cu care personajul “Sora”, atunci când Dante întreabă “Şi aţi venit la Florenţa”, spune “Florenţa sunt eu”. Iată libertatea, totul pentru o singură replică care, nu întâmplăt
or, aparţine unui personaj feminin.Un umor nebun, o claritate venită din posibilităţile duse până la extrem ale jocului, o ironie înrudită fin cu râsul (sau plânsul) cu lacrimi, oricum am vedea, suntem pe suprafaţa, spunea cineva, aceluiaşi cristal, pe care alunecăm atunci când vorbim prea grav despre lucruri altfel destul de normale. De pe coperta cărţii, Gellu Naum priveşte tăcut, legat la ochi, ca de după o fereastră pe care o va deschide sau nu. Aşa cum, tăcută şi legată la ochi, priveşte Lyggia din desenele sale. Ca să vezi, trebuie să orbeşti, ca să auzi, trebuie să-ţi închizi auzul, aşa spunea un vechi text tibetan ajuns la noi sub titlul “The Voice of The Silence”. Iar “Athanor” vine deopotrivă ca o închidere şi o deschidere spre toate acestea, pentru că astfel de cărţi opresc interpretarea pur şi simplu, legată de simboluri mai mult sau mai puţin generale, şi o îndreaptă spre o înţelegere care necesită torsiuni, schimbări, spirale. Totul pentru o clipă specială, în care sunt posibile, scria poetul, eliberarea, cunoaşterea. E o carte de maximă importanţă, inevitabilă totodată, pentru că ea vorbeşte, într-un fel, despre laboratorul unei experienţe care a avut în vedere omul ca fiinţă în formare continuă, din care viaţa nu este decât(?) o mare probă. Este cartea unui poet care, cum însuşi spunea despre altcineva, a avut puterea să-şi viseze viaţa.

O potrivire bine cunoscută celor care s-au aflat în preajma lui şi a Lyggiei Naum a făcut ca, în acelaşi timp cu caietul de arhivă să apară o antologie ce traversează întreaga operă, poetică în sine, a lui Gellu Naum. Titlul cărţii, “Despre identic şi felurit”, vorbeşte despre o lume poetică stratificată, în care lectura fiecărui poem cheamă lectura poemului dinainte şi a cărui stare-impresie va reveni de nenumărate ori. N-ar trebui poate decât să ne amintim despre acel ton crepuscular, voit ocultat al poetului dintr-un dialog publicat nu demult, despre “relatările” despre existenţa unei dimensiuni a omului, în care nu mai funcţionează nici un fel de contradicţii, despre cunoaşterea aparentă care nu face decât să zgârie suprafaţa lucrurilor. Totul este şi nu este, nu este nimic sau este nimic, dar un nimic foarte important. Şi toate acestea sunt reluate sau continuate în poeme, vorbind, de pildă, despre “migrările spre labirinturi blânde în care gemetele pot să aibă valori inestimabile” sau despre “cuvinte hexagonale” şi despre “limita de sârmă a liniştei”. Întâlnim în poemele lui Gellu Naum o multiplicitate care însă nu are legătură cu fragmetarismul; este vorba mai degrabă de o identitate în mişcare, aşa cum scrie în prefaţă Simona Popescu, de o lume care nu trimite mesageri, ci ea însăşi călătoreşte de fiecare dată cu toate semnificaţiile ei; la început ca un “drumeţ incendiar”, apoi ca un fel de arhipelag plutitor poate.

Nu e uşor deloc să te apropii de o astfel de poezie, nu e uşor să încerci să intuieşti ceva din mişcările sale; eşti tentat de cele mai multe ori să faci tot felul de paralele cu scrieri ezoterice – nimic greşit, dar aici totul face parte dintr-un univers personal. Nu este vorba neapărat de o reinterpretare a simbolurilor, cât de o asimilare a lor, care nu poate fi decât individuală. Poate de aceea poetul îşi alege drept fraţi vechi filosofi şi înţelepţi care, cum spunea în dialogul amintit, ştiu de mult şi foarte bine despre ce este vorba. Există aşadar un element care traversează magic poemele şi întreaga lor lume, un punct de echilibru care aparent se mută peste tot şi care dă într-un fel înapoi cuvintelor puterile iniţiale, de a traduce semnificaţiile adevărate ale lucrurilor (în “Castelul orbilor” poetul scria despre “verbul” care “îşi regăseşte funcţia reală de realizare”, iar omul, “posibilităţile de intervenţie şi legătură”). Limbajul e cu adevărat impunător, echilibrând liniştea şi violenţa, când luminiscent, când total obscur. Despre sensuri prea puţin se poate spune aici (în fond, scria poetul, nu toate sunt de spus) şi poate că totul se întâmplă ca într-un poem numit “Cei care mai vedeau”, în care “treceam pe lângă ei/le ocoleam cuvintele ţesute din cristale/şi mă zideam în zidul meu eu meşterul zidar/sub ochiul liniştiti al lunii.” Însuşi poetul pare uneori că “traduce”, urmând o cale personală şi “păstrând o îndărătnică tăcere”. Iubita sa e mereu acolo, “deşi nu se vedea”, ca şi în “Zenobia”, unde cei doi îndrăgostiţi erau mereu însoţiţi de un personaj straniu, dar atât de firesc încât puteai uita de el. În măsura în care nu uiţi ceea ce nu se vede în această poezie poţi asista la “trezirea identică şi felurită” din tine însuţi. Nu e vorba de sfaturi, e vorba de adevăruri prin care omul aderă la ceea ce a fost numit regnul poetic. Nu lipseşte în poezia lui Gellu Naum dezgustul, limbajul “tare” şi nici “solemnul ceremonial al ereziei” sau “langajul perturbaţiunii” de care vorbea poetul în “Castelul orbilor.” Este o poezie care şi-ar găsi poate locul într-un fel de carte vie, în care fiecare pagină conţine imaginea organică, mişcătoare a poemului.

Simona Popescu realizează o ediţie distinsă în care configurează un fel de (h)artă (“poezia-reţea”) a poeziei lui Gellu Naum care, ca şi prefaţa cărţii (ce oferă, “povestind, iar nu dând explicaţii”, o hermeneutică direct legată nu de interpretare, ci de sensul său etimologic, acela de înţelegere a unor texte hermetice), poate fi citită cu atenţia cu care ai citi un manuscris miniat sau cu imaginaţia cu care descifrezi (sau încifrezi şi mai mult) una dintre viziunile picturale ale artiştilor suprarealişti. Cartea este de aceea, involuntar, un model de înţelegere, aceea poate prin care “adulţii nedumeriţi şi superbi/scădeau, scădeau surâzând”. Prin această carte alcătuită de pe un teren sigur, profund, el însuşi pluristratificat, cărţile (lui Gellu Naum, de literatură, de Tarot, de orice altceva) sunt pe masă, jocul sau pasienţele ar putea începe oricând. Iar asta pentru că omul va avea întdeauna nevoie de un mediu de eliberare totală; şi poezia lui Gellu Naum, datorită unei incredibile complexităţi, incredibil de naturale, este un loc de unde te poţi lansa oriunde.

Şi încă ceva. Printre scrisorile din arhiva Gellu Naum se afla, întâmplător sau nu, foaia de prezentare a unui salon de frumuseţe din Paris. Un salon în care se făceau intervenţii cosmetice dintre cele mai sofisticate. Dar nu asta contează aici. Contează că emblema sa era un profil feminin din spatele căruia iese o balerină. Şi mai ales că acel salon se numea “Athanor”. Cineva intuise probabil că e vorba şi de o transformare. Că lucrurile “apar de obicei învăluite în aparenţele unei perfecte banalităţi care constituie crusta însăşi a desfăşurării lor.” Am amintit asta pentru că lumea se modifică continuu în aceste poeme, e o lume în acelaşi timp fluidă şi tăioasă, solară şi lunară, vivantă sau mortuară, de fiecare dată alta, de fiecare dată tăcând despre altceva. Uneori înţelegi. Alteori poetul spune doar NU. Şi atât.