Closure-Disclosure

Photo Credits: Pablo Herrero

De câteva zile mă gândesc ca trebuie sa trec la altceva, în ceea ce privește acest spațiu-rețea.

Nu mă mai simt deloc ca făcând parte dintr-un inter-net.

Mă identific tot mai puțin cu ceea ce este el acum și mi se pare la fel de gata făcut ca și alte servicii.

În plus, weblogspace-ul describoric a fost deschis în legătură directă cu cel mesmeic despre care aflu, de data aceasta sigur, că se închide.

Așa încât, prelungirile lui fie se vor transforma în altceva, fie vor intra într-o hibernare prelungită.

Mă bucur că m-am gândit la închidere simultan.

Asta înseamnă că ceea ce urmărim uneori comun, alteori pe drumuri tăcute și nevăzute fiecare, merge. Respiră. Funcționează.

Cred că această închidere era de așteptat.

Poate că cine ar vrea să știe ce și cum – deși mare lucru nu i se va dezvălui decât dacă vorbește limbi de nevorbit – ar putea să citească un pasaj anume din Ținutul Celălalt, o carte despre care am scris cu drag și aproape cu teamă.

Sau poate că e altceva. Cu totul altceva. Pentru mine se leagă de o serie de vise și de alte lucruri. Cu totul altceva.

 

ceea ce se poate spune azi despre lume e ca și-a uitat…

…Instinctul visului

 Ar fi mult mai simplu să urmezi instinctul de a visa, ar exploda atunci refuzul conştientului, ar dispărea confesiunile, ar surveni întotdeauna altceva, fără riscul vreunui neadevăr. Cu noi, asta s-a întâmplat mai demult. Dar nu e vorba acum despre acest tip de instinct ce poate fi recunoscut cu destulă uşurinţă de către oricine are o minimă disponibilitate pentru răsucirile splendide ale vieţii noastre. E vorba despre altceva, despre un fel de apărare declanşată de umbra noastră, de un instinct care aparţine însuşi visului, visul care te apără, visul care se ridică împotriva oricărui lucru sau fiinţe care atentează la integritatea ta de orice fel, visul care, cunoscând dinainte o lume ce îţi poate rămâne permanent interzisă, poate anihila, pentru salvarea ta şi a tot ceea ce se leagă de tine sau îţi este favorabil, chiar realitatea care îţi este cea mai dragă. E numai un fericit semnal pentru cei ca noi. E aici doar o graniţă minimală între a declara pe cineva, ştiinţific şi fals, drept asasin nemanifestat şi a-i recunoaşte, de data aceasta în mod cu totul adevărat, tendinţa atât de rară de a-şi păzi realitatea cea mai intimă, care îi hrăneşte cele mai strălucitoare gesturi. Nici nu se pune problema oribilei teorii conform căreia se întâmplă în vis ceea ce nu s-a putut întâmpla altfel, poate că e aşa pe undeva, dau eu spun despre visul ca un fel de armă, ca un fel de produs al organului celui mai secret, a cărui existenţă am intuit-o o dată cu survenirea splendorii, e poate şi visul el însuşi ca un organ ce poate fi concret la fel ca oricare altul, organul magic sau cine ştie.

După o mare dragoste, instinctul visului te va trezi în miezul nopţii, te vei îmbrăca, vei avea cele mai tari emergenţe ale adevărului; atunci vei înţelege poate de ce ai dormit în aceeaşi cameră cu cinci sute de vampiri adolescenţi, iar tu, ca niciodată, după ce ai citit, avându-l întins lângă tine pe cel mai bătrân, pe cel mai obosit dintre ei, ai ieşit din lumea celorlalţi şi ai rămas acolo, cine ştie pentru cât timp.

Viața, visul, vocea

 (alt fel de)

S P L E N D O R

(15 ianuarie 2012)

Pe acest covor se vor risipi toate nimicurile lumii, în ziua aceasta și în altele, după cum va fi lumina fiecăruia,

după cum ne vor ajuta visele,

după cum am spus și scris mai demult,

eu, dar si alții

ca mine

care

știau ce nu se se știe și nu știau ce se știe

și de aceea au tăcut și tac

ei sunt

învingătorii tăcerii

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

VOCILE ACESTEA FĂRĂ GESTURI NU MAI POT FI OPRITE

Şi printre ele dubla oglindă adusă de tine pentru machiaj, un dar pentru mine (habar n-au ce-o să li se întâmple, adică n-o să li se întâmpe nimic nimic).

Cele trei animale de argint de la gât tac tac tac, eu mă-nec des, mă dau în Tarot, nici un cuvânt şi un somn nemaipomenit. Flacăra lui ţepoasă, flacăra cubică.

 În visul meu eram în curtea unde am trăit toată copilăria. De acolo, într-un fel de seră unde e o pădure minunată. Din pământ iese un fel de statuie mică, grea, tribală, dintr-un metal închis la culoare; statuia cea mică, despre care știu că e agresivă (așa că  ne păzim de ea, sunt bineînțeles cu iubita mea), e Eminescu se ridică și plutește, pe un culoar din pădurea aceea, își mișcă ușor doar capul, în dreapta și în stânga, noi îl urmăm și pe deasupra se simte aerul în mișcare, ca o ființă prin care înaintăm, ca într-o citoplasmă. Eu spun, uite, ăsta e de fapt aerul din poeziile lui, nu e altceva, asta e. Apoi ajungem într-un parc pustiu și totul dispare, după care, iar, curtea aceea… Și pe drumul de țară se vede o pălărie coborând; e un melon, apoi, apar două picioare mici și o ființă mică – e Benjamin Peret. Aceasta a fost întâlnirea; aerul mișcător, aerul acela e peste tot, doar el leagă lucrurile astea. Asta e. Apoi doar aerul.

 

For The Green Integers

 

N-ar fi avut nici un rost dacă n-am fi avut propriile gesturi

noi doi care meteorologic vorbind ne-am spuprapus la mijlocul iernii

era vorba de o schemă mai veche de nişte cuvinte urlate pe munţi

de nişte cripte de nişte previziuni

le-am refuzat până ni s-a făcut rău

ea murea încet lângă restaurantul sau hotelul Capşa era uşoară ca o pasăre moartă

eu bodogăneam printre picturi ezoterice în paralel nu mai puteam face deosebirea dintre sexe

apoi mi-e ruşine să spun să nu mai păţească şi alţii

apoi ne-am cunoscut ce ne-am cunoscut apoi ochelarii

copertina cu luminozitate avertismentul motoraşelor

tăieturile din ziare pline de adevăruri orbitoare

Aşa a fost

Cine ştie poate vocile toate vocile astea sunt ale altcuiva

care a fost care o să fie

poate că sunt doar nişte mişcări periodice imaginabil de clare

poate am vrea să numărăm uneori numai de la 1 la 22

„From here to the miracle there remained but one step”

(spune el cu fiinţa lui integrală şi verde)

N-am uitat de calorifer

N-am uitat de coperta cu desene animate unde v-aţi întâlnit în cele din urmă

dar mi-a fost ruşine să-i spun să se oprească (ştiţi voi cui)

N-am uitat de cămaşă

N-am uitat de haina albă de mănuşile albe

N-am uitat de palton şi de guler

N-am uitat de cutii de gumă de carnet de casa voastră

aştept să se intre în casa aceea

ne ţinem şi noi cum putem nu mai fiţi obosiţi

ultima oară când v-am căutat ziua ta era ziua a 9-a ziua lunii ziua lui era a 20-a ziua lumii

ultima oară când v-am căutat a plouat ca să nu vă mai doară capul

pe lumea cealaltă

de aceea vocea mea e mereu alta de aceea scrisul meu e mereu altul

voi lăsa peste tot o deschizătură posibilă dar eu voi rămâne închis

voi fi uneori bărbat alteori voi fi doar o deschizătură posibilă

dar eu voi rămâne închis

să mă ții aici

copilul nostru spune „hai, fii buculos și nu mai shie nimic”

să nu vă lăsați

să nu mă las

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Ținutul Celălalt

În timp ce citesc despre cum s-au descoperit, la 16 mii de ani lumină de noi, urmele stranii ale unei supernove cu origini medievale (!), citesc și că va apărea una dintre cele mai splendide cărți ale toamnei și secolului. O spun bazându-mă în primul rând pe aceleași lucruri care m-au dus lângă lucrurile mele cele mai misterioase, care m-au salvat de la cele mai adânci și întunecate nebuloase pe care de obicei le confundăm cu viața reală, pe lucrurile care îmi țin mințile întregi și încă luminiscente (chiar dacă de mult infiltrate în toate straturile realității) într-un timp în care asta nu se vrea, nu se caută, nu se știe.

Este cartea a doi dintre prietenii mei cei mai adevărați, Ruxandra Cesereanu și Marius Conkan. Cu Ruxandra am vorbit îndeajuns încât să știu – știam dinainte – că știe ce vorbește, ce scrie și ce trăiește. Cu Marius am vorbit mai puțin, dar îmi permit o libertate (de a dormi pe o frunte, vorba „cuiva”) numindu-l astfel, pentru că am ghicit o umbră din pasiunile abisale care gravează luminos peșterile lumii. Poate voi reuși să scriu mai multe mai încolo.

Mă gândesc pentru ei și am încredere că va fi o carte răscolitoare, care va epata iar „les (faux) bourgeois” și va liniști protuberanțele nefericite ale lumii, care, în fine, se leagă de o serie de lucruri pe care le-am găsit și în altă parte. Dacă se va vorbi despre ea, se va vorbi pentru că e incendiară. Dacă se va tăcea  despre ea, se va tăcea pentru că e incendiară. Dacă nu va fi nici una, nici alta, va fi pentru că este incendiară. În zona previziunilor mele strict intime și care vor rămâne permanent așa, înțeleg despre ce este vorba. Dar pentru că vârsta acestei înțelegeri nu a venit încă pentru mine, pentru că fericirile și extazurile noastre, ca și golurile și pustiurile, ne preced uneori experiențele vitale, să lăsăm așa pentru acum.

October and 7 and 2011 and forth

Resenchantement

as my own personal word press was not able to press any of my wonderfully unacceptable things

on this ghastly paper this ghastly glass this computerly mirror

here i am as a photo that i dedicate to all my transpoetical friends

those who are quiet in remote unspeakable towns

who know that love is surreal

and splendid

and still

I as myself and the others of me

Photo:

1. © Denise Bellon 

(as seen on http://fantomatik75.blogspot.com/2010/01/conspiracy-of-masks.html?zx=9161dd8f5ab5ed80)

2. © Florence Homolka

(as seen on http://alaloupe.wordpress.com/2010/02/12/max-ernst-et-deux-photographes/)

ALL RIGHTS FOR ANY OF THE VISUAL AND/OR TEXTUAL MATERIALS PRESENTED ON THIS BLOG BELONG SOLELY TO THE ARTISTS, THEIR LEGAL INHERITORS OR INSTITUTIONS. ALL THESE ARE FOR NON-COMMERCIAL USE ONLY. NO REPRODUCTION OF ORIGINAL MATERIALS OF THIS BLOG IS TO BE MADE WITHOUT PERMISSION.

Gellu Naum (1 august 1915-29 septembrie 2001-29 septembrie 2011)

 

autoomN

bbs.chinadaily.com.cn

De multa vreme, vad pe strada, in anumite zile, anumiti oameni. Zile cu femei foarte inalte, cu barbati foarte scunzi, oameni cu mainile foarte mici, oameni carora le lipseste o mana sau un picior, oameni cu caini. In partea din oras in care stau, sunt intotdeauna oameni cu catei. Mi se pare ca animalele astea mici, nascute parca din maimute amestecate cu pasari sau din carne vie si blanuri sintetice, sunt singurele, ultimele lor legaturi cu respiratia lumii. Cainii cauta innebuniti ultimele mirosuri ale fiintei intinse pe sub asfalt, pe sub copaci, prin aerul cu vertebre blocate de gaze si cu venele pline de praf. Si oamenii stau in urma lor, imbracati ca pentru somn, rumegand urmele batute ale vietilor cand erau servitorii filosofilor eretici.

„Young and old lie together in the dust of the streets; my young men and maidens have fallen by the sword. You have slain them in the day of your anger; you have slaughtered them without pity.”

Ce spun n-are nicio legatura cu cainii, asa s-a innodat lumea acum. Ma intind pe pamant, in gaurile pe care le urca in aer radacinile copacilor raspopiti. Acolo las si hartie, si lucruri si tot.

  • Calendar

    • septembrie 2016
      M T W T F S S
      « Feb    
       1234
      567891011
      12131415161718
      19202122232425
      2627282930  
  • Căutare