Atunci când se vorbește sau se scrie despre cineva care nu mai e în viață, probabil că oricine caută o zonă de expresie hibridă, în care e posibilă întâlnirea dintre inspirație și discreție; realizez acum că această zonă este posibilă cumva dintr-o perspectivă foarte veche, întâlnită la triburile native din America de Nord, la egiptenii antici sau la oricare alte comunități care păstrau (păstrează) o legătură cu cei care au trecut dincolo. Acesta este, cred, un fel de discurs fără destinatar, un mesaj care cu siguranță pleacă, dar care nu poate fi inclus decât în aceeași paradigmă (ea însăși imprecisă) în care, fără să stabilim vreo rigoare, s-ar afla umbra, zigzagul, fluididatea, semiobscuritatea, fumul, aburul, șoaptele, urmele sau chiar expresii ca „și așa mai departe”, „așa și așa” sau „cine știe”; ceea ce încerc să spun este că despre unele lucruri sau despre unii oameni ajungi să vorbești mai degrabă prin lucrurile care se leagă de ei; biografia lor se întâmplă să fie deja un fapt poetic, ceea ce este minunat și rar, dar la fel de minunat e să vezi cum la asta se conectează mereu altceva, cum într-o lume care merge ba pe construcție, ba pe deconstrucție, ba pe reconstrucție, ceva tot se potrivește în cele din urmă, iar povestea de aici, de fapt un text scurt despre Lyggia și Gellu Naum, pe asta se bazează, pe o stranie substanță-eveniment-certitudine numită cu totul imparțial în limba engleză stuff, dar nu acel stuff din limbajul colocvial, ci acela al lui Shakespeare când spune we are such stuff as dreams are made on; este materia dintre lucruri, cea care face posibile migrațiile între genuri sau specii sau, de ce nu, se poate să fie cum scrie Dan Stanciu în finalul cărții-poem Mergi cu alți pași: materiile suverane care se întorc la căutătorii lor ca trepte.
Acest stuff are un context și o lume, iar lumea aceasta trebuie să aibă și un calendar, (ne)conform căruia pe 1 august era, este ziua lui Gellu Naum, pe 12 august, a Lyggiei Naum. Și, răsfoind un fel de document aparent fără importanță critică, o agendă zilnică a Lyggiei Naum din 1986, văd dincolo de prim planul poetului suprarealist, al muzei mediumnice și al întâmplărilor crespusculare sau incandescente, toate acestea îndelung amintite și aproape pasional comentate de apropiați ai universului naumian, un fel de normalitate liniștită, o intimitate învecinată, de fapt, cu o asceză, cu oprirea la ceea ce contează într-o logică poetică; sunt acolo nume de prieteni care urmau să vină în vizită, nume de locuri sau lucruri ce urmează a fi făcute. Oameni care trăiau realitatea înțelegând-o, citindu-i semnele și uneori forțând-o să le arate (interpretând-o, de fapt, sau inspirându-i pe alții să o facă – Antonin Artaud, pomenit și de Simona Popescu în studiul la rândul lui poetic Poezia-rețea care precedă antologia Identic și felurit, vorbea despre realitatea care e „superioară oricărei povești, oricărei fabule, oricărei divinități, oricărei suprarealități” și pe care „e de ajuns să ai geniul de a ști să o interpretezi”). Această „facultate” de citire a realității implică însă aproape un rit personal, care de la simpla agendă merge departe, regăsindu-se în experimentele personale și poeme; așa se face că există ceva ca un fel de coborâre, „o lentă scufundare” sau „un gol primejdios”, mereu un coridor sau un culoar, al somnului sau al copilăriei, mereu o prezență care e luna sau tatăl necunoscut sau vreo pasăre totemică; astfel se desfășoară, în mod firesc, alte zone, alte capacități, se dezgheață emisferele inaccesibile, cerebrale sau nu; spunea Gellu Naum în 2001, într-un interviu din România literară, „eu cred că poeții s-au născut pe lume așa cum specia își naște o a treia mînă sau gheare, sau nu gheare, niște lucruri pozitive, poftim, așa se nasc bieții poeți care, într-un fel, nu e obligatoriu să sufere, dar cărora li se produc și mari necazuri, pentru că încearcă să ducă mai departe puțin…”
Mi se pare că opera lui Gellu Naum a mișcat nu doar puțin, ci serios lucrurile, nu doar pentru că ea e deja cunoscută în multe limbi și țări, neputând fi, legată sau nu de Victor Brauner, decât o referință majoră a suprarealismului; e importantă și pentru că în Zenobia și în afara ei, cei doi Naum au făcut praf, cum se spune, mitul iubirii care nu poate fi decât tragică, pentru că în Florența sunt eu, text inedit publicat în Caietele Athanor ale Fundației Gellu Naum, Dante și Beatrice domesticesc toate misticile și râd ca niște copii, pentru că au pulverizat prin continuumul dintre poezia și existența lor ideea că avangarda e o mișcare insulară și încheiată, pentru că au făcut alchimie pe cont propriu (vizibilă nu doar în poeme, ci și desene sau texte de autoinițiere) și au permis conectarea realității de aici la realitățile din afara ei, pentru că se vorbește despre ei în cărți (și vise) ale prietenilor, unii prin recepție critică, alții, în plus, prin prin poetică empatie. Un astfel de prieten era Franklin Rosemont, poetul american care scria în Observator cultural, în 2001: „Un Spirit Liber și de aceea opus unui littérateur, Gellu Naum iradia o simplitate minunata în care găseai cu ușurința soluții fericite și pașnice la cele mai grave probleme ale lumii. (…) Deși n-am avut niciodată plăcerea de a-l întâlni fată în față, Gellu și cu mine am început să ne trimitem scrisori și cărți în 1989 și, în ciuda binecunoscutelor bariere geografice și lingvistice, am ajuns să ne cunoaștem destul de bine. Pentru soția mea, Penelope, și pentru mine, ca și pentru prietenii din Mișcarea Suprarealistă din Statele Unite, el era un prieten apropiat și statornic. Convingerea si tenacitatea cu care apăra principiile fundamentale ale suprarealismului – poezie, libertate și iubire – în împrejurări socio-politice incredibil de vitrege ne-a impresionat profund. În ochii noștri, el incarna secretele revoltei și ale alchimiei, ori, mai scurt spus: alchimia revoltei.” Așadar, opera lui Gellu Naum e importantă și pentru că în spiritul și substanța ei, Lyggia și Gellu Naum au crezut atunci când nimeni nu mai credea în nimic, când, în tot acel timp, era rău pe lume, iar lumea avea ceva mai bun de făcut, ceva greu și aparent insurmontabil.
Poetul american a murit la Chicago în aprilie 2009 – nu am găsit foarte multe anunțuri legate de aceasta, cu siguranță ele au existat la momentul potrivit, le-aș aminti acum doar pe cele prezente în Exquisite Corpse, revista americană condusă de Andrei Codrescu, pe site-ul grupului suprarealist din Paris sau al organizației Solidarity-US. Admirația lui și a soției sale Penelope pentru Lyggia și Gellu Naum erau cunoscute; de altfel, tot în interviul de mai sus, Gellu Naum spunea: „Uite, îmi scriu niște prieteni, de la Chicago. Și eu nu le-am răspuns de nu țin minte când, de vreun an. Ăștia mă respectă foarte tare. Între timp, Franklin Rosemont mi-a mai scris încă vreo zece scrisori. Gruparea asta de la Chicago e foarte tare și are o revistă extraordinară. (…) S-ar zice că-l cunosc foarte bine, pentru că mi-a scris vreo sută de scrisori. Dar nu ne-am văzut. Și soția lui, Penelope Rosemont, e o pictoriță foarte bună. Și Franklin este poet și prozator, mai ales”.
Cred că asemenea legături care supraviețuiesc oricăror dezechilibre, oricăror revoluții (pe care le și provoacă uneori) constituie unul dintre cercurile cu adevărat favorabile și determinatoare ale istoriei, acelea despre care Gellu Naum vorbea în dialogul cu Sanda Roșescu, Despre interior-exterior, destul de puțin discutat la noi (de altfel, mi se par stranii, dar nu inexplicabile, două aspecte, unul este reticența în acceptarea textelor criptice cum este cel tocmai amintit sau Calea Șearpelui, cu toate că ele conțin chei importante ale întregii lumi poetice, implicit în aspectul ei textual. Celălalt este obstinența unor persoane care, cel puțin principial, au autoritate critică, în a discuta seturi noi de repere, de figuri, de structuri mentale și poetice. Cu toate că moralmente lucrurile rele trebuie lăsate în urmă, leg această din urmă observație de unele dintre figurile populare și „tutelare” ale timpului în care s-au desfășurat studiile mele; nu mulți, dar importanți aproape că refuzau trimiteri la universul naumian, ca și la alți poeți care scriseseră „mai puțin”. Singura salvare ar fi că, trecând de atunci câțiva ani, poate s-au schimbat și spiritele. Deși se spune că spiritele sunt imuabile… Tot de atunci îmi amintesc însă alt fel de oameni, care nu se sfiau să vorbească despre Gellu Naum și se bucurau că o pot cunoaște pe soția poetului – „examenul” de la un curs a presupus chiar un proiect propriu, argumentat, de antologare a operei unui poet).
Refuzul stranietății naumiene (stranietate reală, însă, egală cu o normalităte asumată și extinsă spre toate latențele ei), era recunoscut uneori și de Lyggia Naum care, cu un impecabil simț al bunului simț, dacă aș putea zice așa, păstra spiritul care se presimte în toate cărțile lui Gellu Naum; iar aceasta recunoscând imediat gesturile poetice, instinctul poetic și urmărind cu o atenție reală mișcările lumii – de la textele cunoscuților sau necunoscuților, până la ascultarea unor cărți citite în întregime de vreun prieten sau a unor muzici stranii (Ștefan Niculescu, Ada Milea, jazz sau Lhasa), de la discuții despre parfumuri și vise, până la Dogville, Baraka și Microcosmos. Acestea sunt însă doar niște repere, până la urmă, necesare strecurării prin nenumăratele rețele ale lumii, dincolo de ele rămân și gesturile directe, detașarea, ironia, umorul, tăcerea care se leagă de o anume demnitate; și mai rămân lucrurile care se leagă de Lyggia și Gellu Naum, lucruri care le-ar fi plăcut și despre care ar fi spus poate că e Tare sau că nici la Paris nu s-a făcut așa ceva.
Un fotograf vorbea, legat de cei cărora preferă să prindă realitatea și vecinătățile ei prin fotografie, despre un fel de libertate a lor; cei care preferă să dea, să spună ceva, sunt cei liberi, prizonierii sunt cei care păstrează pentru ei, care încriptează probabil peste măsură, care cioplesc la nesfârșit (se prea poate ca vechile „chipuri cioplite” să fie propriile noastre reflecții, poate excesiv de proprii, poate excesiv de reflecții și, prin urmare, false) – Gellu Naum nu pare să fie nici una, nici alta, iar ceea ce a făcut cu ideea de text, cu ideea de realitate, echivalează cu ceea ce David Esrig numea, legat de dramatizarea Nepotul lui Rameau, „o transformare subcutanee”; aș îndrăzni să spun că Gellu Naum e printre poeții care, plecați din antica cetate filosofică, intră într-o altă ordine a lucrurilor (la care, de fapt, cetatea în sine și-ar fi dorit să acceadă, dar, cum scria Gellu Naum în Călăuza rătăcită, „ceilalți se culcaseră în câini/stăteau în adâncul lor și ascultau cum vuia pământul”); nu-i vorbă, sunt destui poeții care migrează cu ușurință prin aiuritoarele dimensiuni ale lumii, dar numai câțiva se detașează printr-un fapt cât se poate de simplu – accesul imediat (al cititorului) la o stare poetică, la confuzie generatoare, la transgresare simultană și la observarea minimei diferențe, a acelui un element dintr-o mie, cel aproape întotdeauna uitat; e un demers viu în sine, care are propriul spirit călăuzitor, poate iubita, poate un păzitor (de praguri, de cuvinte, de intrări), o ființă ciudată ca o mască egipteană, în spatele căreia se întâlnesc și Orfeu, dar și Enghidu și Ghilgamesh, Pitagora și Pan; și nu universul poetico-textual cu intruziunile sale ezoterice vizibile și uneori ironic de subliniate ne legitimează să vorbim despre lucruri asociate de obicei cu manierismul sau subsolurile inițiatice ale mitologiei, ci simultaneitatea pe care o permite opera lui Gellu Naum. Atunci devine potrivit să vorbim nu despre perioada sau curentul în care a scris un poet, ci chiar invers, aș vorbi despre lume în timpul lui Gellu Naum, despre scris și lectură à la Gellu Naum, despre supraviețuirea identitară după Lyggia și Gellu Naum. Aceasta și pentru că lumea ghicită după alfabetul acestei opere e alta decât cea pe care o știm, e o lume care permite și splendoarea, poezia (citită) devine este simultană cu poezia poetului și cu percepția lui, iar realitatea e o senzație indescriptibilă. E o altă dispunere a lucrurilor, care îi permite gestului cândva avangardist, o viață, o natură și o identitate – acesta ar fi, probabil, „suprarealismul” pe cont propriu de care vorbește Gellu Naum. Și ceea ce diferențiază major această întreagă poezie este un fel de simultaneitate a scrierii, lecturii, interpretării, negării și a cine știe cărui alt proces prin care trece textul poetic – este o structură care nu se dezvăluie decât poate cum se întâmplă, se spune, cu ciudata rocă folosită la construcția templelor din Angkor, acel laterit care este perfect maleabil la prelucrare, dar extrem de rezistent odată cu trecerea timpului, putând fi folosit pentru construcții în forma sa brută și abia apoi sculptat în formele tăcute și impresionante, chiar și astăzi, acoperite de vegetație (această micro-incursiune de tip documentar nu are aparent legătură cu Gellu Naum, în plan secund însă, ne amitim pasajul din Zenobia în care poetul transcrie un fragment de ziar despre o pădure subterană descoperită întâmplător); în acest sens, formele textuale vizibile, metaforele halucinante, limbajul care beneficiază de o gramatică sublimată, ortografia și grafiile poetice în sine sunt cele care fac posibile atingerile cu diverse mișcări, curente, influențe, dar la fel de importante sunt mișcările interioare ale „rocilor”, permeabilitatea teoriilor și a paradigmelor, cele care permit transfomarea și care mută experiența din formele literaturii, spre cele ale mentalității, ale mișcărilor profund umane și vii.
Provocarea în fața unei asemenea opere al cărui ghid se prea poate să fie ea însăși, este permanentă prin faptul că propune (fără să-și propună, de fapt), un adevăr al cărui indiciu imediat este discursul energic și nu de puține ori destabilizator; e o relație în care instanțele narativ-poetice își recunosc dimensiunea organică într-un un circuit asemănător celui din tabloul lui Brauner, Passivité courtoise în care, pe cercuri luminoase, cu partea cuvenită de întuneric însă, oamenii se întâlnesc ca niște sateliți „reciproci”; este o structură vie, a mutable garden, a memory forest cum scria o poetă americană, Rikki Ducornet, sau ceva ca poemul Simetrie perfectă al lui Franklin Rosemont: Convorbirea internaţională a ochiului meu stâng/dansează pe gura unui vulcan activ/toată noaptea.
(text din revista aLtitudini, iulie-august-septembrie 2009)
